stinse televizorul. Ce să facă acum? Să continue jocul de-a starul şi să îngroape afacerea, sau să se încăpăţâneze, încercând să afle adevărul şi asumându-şi riscul de a-şi vedea reputaţia de copoi infailibil spulberată sau, în cel mai bun caz, considerabil diminuată?

În fond, ştia cât se poate de bine că nu are de ales. Ispita pe care o reprezenta crima perfectă era prea puternică. Se întinse şi ridică receptorul telefonului:

― Alo, Morga? Daţi-mi-l pe doctor, vă rog... (Aşteptă, ascultând melodia enervantă a apelului. ) Alo, doctore, am nevoie de o autopsie minuţioasă a cadavrelor fraţilor Salta... Da, e urgent! Arde!

Închise şi formă alt număr:

― Alo, Émile? Poţi să-mi găseşti dosarul ziaristei de la Écho du dimanche? Mda, Laetitia Cutare. Bine, ne întâlnim la Morgă într-o oră. Şi, Émile, încă o întrebare: de ce te temi tu cel mai rău?... A, zău, de asta? Nostim. N-aş fi crezut niciodată că cineva se poate teme de aşa ceva... Bine, haide, acum dă fuga la Morgă.

 

 

 

21. ENCICLOPEDIE

 

CAPCANA INDIANĂ: Indienii din Canada folosesc pentru urşi o capcană dintre cele mai rudimentare. Ea constă dintr-un pietroi uns cu miere, atârnat cu o sfoară de craca unui pom. Când vreun urs zăreşte ceea ce lui i se pare a fi o bunătate de mâncare, el se apropie şi încearcă să apuce pietroiul lovindu-l cu laba. În acest fel, imprimă o mişcare de pendul pietrei care, de fiecare dată când revine la poziţia iniţială, îl loveşte. Ursul se enervează şi loveşte din ce în ce mai tare. Şi cu cât loveşte mai tare, cu atât e lovit la rândul său mai rău. Până ce, în final, e făcut K. O.

Ursul e incapabil să gândească şi să-şi pună întrebarea: "Ce-ar fi dacă m-aş opri, făcând să înceteze cascada aceasta de lovituri?" El nu resimte decât frustrare.

"Primesc lovituri, aşa că le înapoiez!" îşi zice el. De unde şi furia sa exponenţială. Cu toate acestea, dacă ar înceta să o mai lovească, piatra s-ar imobiliza şi atunci poate că el ar izbuti să observe, o dată ce calmul s-ar restabili, că nu este vorba decât- de un obiect inert, atârnat de o sfoară. Nu i-ar mai rămâne decât să rupă sfoara cu dinţii, pentru ca piatra să cadă, şi apoi să lingă mierea de pe ea.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

 

 

 

22. MISIUNE ÎN SALA CISTERNELOR

 

Aici, la etajul 40 din subsol, domneşte o agitaţie considerabilă. Luna august e în toi şi căldura îi face pe toţi nervoşi, chiar şi în timpul nopţii şi chiar la o asemenea adâncime.

Luptătoare belokaniene întărâtate îi muşcă fără motiv pe trecători. Lucrătoarele aleargă fără încetare între sălile unde sunt ţinute ouăle şi cele de stocare a mierii. Furnicarul Bel-o-kan e înfierbântat.

Mulţimea de cetăţeni se scurge ca o limfă caldă.

Grupul celor treizeci de rebele intră discret în sala furnicilor-cisternă şi le contemplă în treacăt cu admiraţie alura de luptători "sumo". Furnicile-cisternă par un fel de fructe obeze, aurii, ornate cu benzi groase de culoare roşie. Fructele acestea sunt de fapt chitinele întinse la maximum ale indivizilor suspendaţi de plafon, cu capul în sus şi abdomenul în jos.

Lucrătoarele trudesc din greu ca să scoată nectarul preţios sau ca să umple guşile goale.

Regina Chli-pou-ni în persoană vine uneori să se înfrupte direct de la cisterne. Prezenţa ei le lasă indiferente pe insectele acestea fenomenale, care, stând de atâta vreme imobile, au dobândit o filozofie a inerţiei. Unii pretind că până şi creierele li s-au atrofiat. Funcţia creează organul, iar absenţa ei îl distruge.

Furnicile-cisternă, neavând altă ocupaţie decât să se umple şi să se golească, s-au transformat încetul cu încetul în nişte maşini binare.

Ele nu pot să perceapă şi nici să înţeleagă ceva în afară de sala aceasta. S-au născut în subcasta cisternelor şi vor muri tot pe, post de cisterne.

Cu toate acestea, ele pot fi desprinse şi mişcate din loc când sunt încă vii. Pentru aceasta, e suficientă emiterea unui feromon semnificând "migraţie". Furnicile-cisternă nu sunt decât nişte rezervoare, dar nişte rezervoare mobile, programate să accepte a fi transportate în cazul unei migraţii.

Rebelele ochesc câteva furnici-cisternă măricele, apoi îşi apropie antenele de ele şi rostesc formula "migraţie". Enormele insecte se mişcă atunci încet, desprinzându-şi una câte una labele de tavan, şi coboară. Celelalte furnici le apucă cu labele ca să nu se zdrobească.

Unde mergem? întreabă una din ele.

Spre sud.

Furnicile-cisternă nu ridică nici o obiecţie şi se lasă duse de către rebele, care trebuie să se adune câte şase pentru a transporta o asemenea "ploscă". Şi când te gândeşti că de pe urma tuturor acestor eforturi nu aveau să profite decât Degetele!

Oare vor şti măcar să ne preţuiască osteneala? întrebă 103 683.

Se plâng mereu că nu le aducem îndeajuns de mult! răspunde o rebelă.

Ingraţii!

Comandoul se întoarce prudent la etajele inferioare. Iată, în fine, despicătura minusculă ce străbate planşeul de granit. De cealaltă parte se află sala în care vor vorbi cu Doctorul Livingstone.

103 683 se înfioară. Să fie oare chiar atât de uşor să dialoghezi cu teribilele Degete?

Discuţia nu va avea însă loc prea curând. Rebelele sunt luate brusc în urmărire de nişte gărzi care efectuau o patrulare de rutină în zonă. Într-o clipă, abandonează cisternele ca să poată alerga mai repede.

Sunt nişte rebele!

Un soldat a recunoscut parfumul distinctiv pe care ele îl credeau indecelabil. Feromonii de alarmă se revarsă din plin, în timp ce cursa de urmărire începe.

Luptătoarele federale sunt extrem de rapide dar, cu toate acestea, nu izbutesc să le ajungă din urmă pe rebele. Aşa încât ridică baraje, blocând anumite căi, ca şi cum ar vrea să le îndrepte pe toate spre un loc anume.

Soldaţii silesc astfel comandoul să urce etajele într-un ritm frenetic. Nivelurile -40, -30, -16, -14. E limpede că îşi împing prada spre un loc dinainte stabilit. 103 683 intuieşte despre ce fel de capcană e vorba, fără a întrezări însă vreo scăpare. În faţa ei nu mai este decât o singură ieşire. Dacă federalele n-au închis-o,