când a crezut că s-a terminat cu determinarea ei și că se va înapoia în grabă, mărturisind totul. Gândul era dublat de groaza că nu-l va mai putea revedea niciodată, că determinarea ei era fără sens și că acest lucru era mult prea mare pentru a-i face față de una singură.

Dacă e așa, atunci nu-l pot trage și pe el în jos.

Menținu, deci, Trikepodul pe direcție, traversând grădina care păstrase de la ploaia din noaptea trecută un înveliș umed ce strălucea în lumină. Poarta veche din fier de la capătul pistei scârțâi în timp ce mecanismele de acționare pivotau, deschizând-o pentru ea. Apoi, se văzu pe drumul pustiu mărginit de copaci înalți lackfol ale căror frunze roșii-verzi foșneau în briza ușoară care se stârnise sub cupola câmpului de forță al orașului.

Cea mai grea parte a călătoriei a fost să treacă peste podul mare cu un singur arc de pe malul nordic. S-a simțit oribil de expusă față de capsulele mari care alunecau prin aer pe fiecare parte a podului. A fost atât de ciudat să vadă orașul fără traficul normal de capsule zumzăind deasupra, ca și cum metropola ar fi fost rănită într-un fel. Oamenii de pe pod păreau a-i împărtăși sentimentul. Mulți cetățeni luaseră decizia să meargă pe jos la muncă, arătându-și sfidarea printr-o insistență încăpățânată de a-și desfășura ziua în mod normal, pe cât de bine puteau. Cabinele publice încă fredonau de-a lungul șinelor centrale, înțesate cu navetiști. Și nici nu bănuise că atât de mulți oameni aveau Trikepoduri. În mod clar, majoritatea nu fuseseră scoase din garaje de ani buni.

După ce depăși mijlocul podului, Araminta își permise să intre în gaia-câmpul local, recepționând emoțiile stridente ale corezidenților săi, hotărârea și furia care radia din ei și cu care se sprijineau reciproc. A fost o înfrățire încurajatoare, deși nu a îndrăznit să permită niciunuia din propriile sentimente să se scurgă în afară. Era mult prea conștientă de oameni ca Danal care intrau în cuiburile de confluență, încercând să localizeze orice urmă din gândurile ei, amplasarea ei, identitatea ei. Și ce ironie ca unul dintre vânători să cumpere un apartament de la ea și să trăiască, de fapt, alături de pradă, fără ca vreunul dintre ei s-o știe. Se întrebă dacă acesta putea să-i miroasă sentimentul de vină.

Vedea acum, în fața ei, trei capsule plutind deasupra capătului podului. Zeci de paramilitari în uniformă erau grupați acolo, examinându-i pe toți cei care traversau. A fost pe punctul de a se întoarce imediat din drum, dar ar fi atras atenția asupra ei. Și în mod sigur erau cu ochii pe tot podul pentru a depista o astfel de reacție. Își continuă deci drumul întrebându-se ce ar face străbunica ei, Mellanie, cea care lăsase o moștenire cu atâtea probleme în viața ușoară a Aramintei. Oare o fi fost vreun fel de agent guvernamental dur, un erou de război? De ce a fost o prietenă a speciei Silfen? Araminta își promise că, atunci când va ajunge înapoi la apartamentele ei, primul lucru pe care îl va face va fi să caute informații despre femeia din cauza căreia se întâmplau toate astea.

Paramilitarii stăteau pur și simplu în picioare, așteptând în șiruri intimidante, ținându-și armele lungi la piept, în timp ce toată lumea trecea prin fața lor. Nodurile unisferei de la capătul podului interogau u-amprentele. Araminta își trimise certificatul de identitate, uitându-se la siluetele voluminoase, întrebându-se cum le arătau fețele. Nu transmiteau nimic în gaia-câmp, lucru ciudat pentru că orice afiliat la Visul Viu trebuia cu siguranță să aibă gaia-particule. Erau nervoși? Știau cu siguranță că o întreagă planetă îi ura.

Oricare ar fi fost unitatea centrală pe care o utilizau forțele Visului Viu pentru a încerca să-l identifice pe al Doilea Visător, aceasta părea excesiv de neinteresată de Araminta. Niciunul dintre paramilitari nu a dat vreo atenție Trikepodului său când a rulat prin fața lor. Dar de cealaltă parte, se aduna un grup de tineri. Strigătele răsunau prin aerul umed, îndreptate către paramilitari. Câteva mărci de boți pentru șantiere de construcții pășeau greoi și rulau către rândurile întunecate, fluturând amenințător scule electrice și lansând programe parazit care blocau și denaturau nodurile cibersferei.

Când se afla deja la o sută de metri distanță de pod, pe Gathano Avenue, comandantul detașamentului paramilitar trecu în cele din urmă la acțiune împotriva batjocurii și a boților beligeranți. Strigătele creșteau în volum și furie, împletite cu țiuitul strident și neplăcut al energiei armelor îndreptate către boți. Araminta mări viteza în timp ce două capsule îi treceau pe deasupra capului pentru a-și susține colegii. Ultimul lucru pe care și-l putea permite acum era să fie arestată.

Patruzeci de minute mai târziu, când ajungea la apartamentele ei din cartierul Bodant, numărul de persoane care se agitau în parcul de afară i se păru deranjant. Știa că avea prejudecăți, dar cei mai mulți dintre ei arătau la fel ca membrii bandei despre care unisfera susținea că ar controla cartierul vecin, Helie. În momentul în care a permis emisiilor lor din gaia-câmp să se înregistreze, a găsit peste parc o atmosferă de resentiment întunecat, mai înfricoșătoare decât furia navetiștilor. Exista un scop aici. Violența nu era departe.

Și-a condus Trikepodul jos, în garajul subteran, recunoscătoare pentru poarta de securitate dublă, apoi s-a urcat în lift. Când ușile s-au deschis la etajul al patrulea, Araminta se ruga ca Danal și Mareble să nu fie acasă sau să nu o audă trecând prin vestibul – cât de bine făcuse oare izolația fonică? Adepții Visului Viu se mutaseră cu două zile în urmă, declarând că nu mai puteau aștepta până la data oficială a finalizării apartamentului, ceea ce însemna o grămadă de muncă pentru a termina ce avea de făcut pentru ei înainte ca prețul integral să-i fie depus în cont. Nu azi!

Ușa apartamentului pe care îl folosea se închise în urma ei, iar ea își apăsă spatele de ea ca și cum asta ar fi întărit fermecătoarea