– Despre stră-stră-stră-bunica noastră.

– Ce-i cu ea?

– A fost Mellanie Rescorai.

După toată pregătirea aceea, Araminta se simţea teribil de dezamăgită. Se aştepta la moştenitoarea unei dinastii, cel puţin – poate vreo spiţă regală de pe vechiul Pământ. Nu cineva de care nu mai auzise până atunci.

– Oh. Şi cine-i asta?

– O prietenă a speciei Silfen. A fost numită prietena lor. Ştii ce înseamnă asta?

– Nu, nu chiar.

Cunoştinţele Aramintei despre Silfeni erau destul de vagi. O rasă umanoidă pe care toată lumea îi numea elfi. Cântau un fel de păsărească şi aveau o reţea bizară de găuri de vierme care se întindea pe jumătate din galaxie şi care le permitea, ad litteram, să meargă între lumi. O abilitate pe care un număr deprimant de oameni o considerau incredibil de romantică şi încercau să-i urmeze pe întortocheatele lor căi interstelare. Puţini se întorceau, dar cei care o făceau spuneau poveşti fanteziste despre aventurile lor pe noi lumi şi despre creaturile exotice întâlnite acolo.

– Bine, spuse Cressida. Uite care-i povestea. Silfenii l-au numit şi pe Ozzie prietenul lor. I-au dat un pandantiv magic care i-a permis să înţeleagă căile lor şi chiar să se alăture minţii lor comune pe care ei o numesc, Motherholme.

– Ozzie? Adică Ozzie al nostru? Cel pe care îl…

– Da. Acum, Ozzie fiind Ozzie, a deschis pandantivul ca să-şi dea seama cum funcţiona magia. Care, de fapt, nu era magie, ci o reţea cuantică. Aşa că oamenii începură să producă gaia-particule. Gaia-câmpul nostru este de fapt o copie slabă a minţii comune a Silfenilor.

– Aşa. Şi care-i locul străbunicii noastre în povestea asta?

– Mellanie a fost, de asemenea, o prietenă a Silfenilor. Ceea ce înseamnă, de fapt, un pic mai mult decât să primeşti un pandantiv. Motherholmul lor acceptă şi mintea ta şi îşi împărtăşeşte înţelepciunea cu tine. Pandantivul iniţiază doar contactul. După un timp, capacitatea devine naturală, adică relativ vorbind. Şi, la fel ca toată magia, se crede că această capacitate ar fi moştenită. Cressida dădu drumul mâinilor Aramintei şi zâmbi uşor.

– Ai spus că nu era magie.

– Bineînţeles că nu. Dar gândeşte-te. Mellanie şi soţul ei, Orion, s-au întors. În timp ce erau acolo, străbătând pe jos toată galaxia, au avut o fetiţă, Sophie. Unul dintre foarte puţinii oameni născuţi pe căile Silfen şi, cu siguranţă, primul născut din doi prieteni ai Silfenilor. Ea a fost în armonie cu Motherholmeul chiar de la început şi a trecut magia copiilor ei. Datorită ei, cea mai mare parte din familia noastră poate simţi gaia-câmpul, deşi e mai slab acum în generaţia noastră. Dar într-o noapte bună, poţi simţi uneori chiar Motherholmul în sine. Eu însămi m-am aventurat pe una dintre căile Silfen când eram mai tânără, e una chiar aproape de Colwyn City, în pădurea Francola. Aveam treisprezece ani, voiam aventură. Stupid, dar…

– Există o cale Silfen pe Viotia?

– Da. Ei nu prea o folosesc. Nu le plac planetele cu civilizaţii ca a noastră pe ele.

– Şi unde duce? întrebă Araminta cu sufletul la gură.

– Căile lor nu conduc într-un singur loc, ci se unesc şi se răsucesc. Timpul este, de asemenea, diferit de-a lungul lor. De aceea oamenii care nu sunt prieteni cu Silfenii se pierd întotdeauna acolo. Am fost norocoasă, am reuşit să mă întorc după câteva zile. Mama a fost furioasă pe mine.

– Şi atunci… visele mele. Nu sunt de fapt ale mele?

– Cel cu Lordul Cerului din noaptea trecută nu a fost, nu.

– Părea atât de real.

– Nu-i aşa? Se uită cu înţeles în jurul barului împânzit de adepţii Visului Viu. Acum vezi de ce sunt aşa de devotaţi. Dacă ţi se oferă acest tip de ispită de fiecare dată când te duci la culcare, cine ar vrea să se mai trezească? Asta înseamnă Golul pentru ei. Visele lor, pentru totdeauna.

– Nu înţeleg. Şi ce dacă sunt reale? Oraşul acesta despre care se vorbeşte atât, Makkathran, este medieval, nu-i aşa? Şi Mergătorul-pe-Apă acesta al lor se luptă tot timpul. Asta e groaznic. Chiar dacă au puteri telepatice, nu sunt atât de speciali. Tehnologia noastră este la fel de bună. Cine vrea să trăiască aşa?

– Trebuie să revizuieşti visele lui Inigo înainte să judeci aşa. Mergătorul-pe-Apă transformă o întreagă societate umană.

– Deci e un politician talentat?

– Oh, nu, draga mea, e mult mai mult decât atât. El a dezvăluit adevărata natură a Golului pentru noi. El ne-a arătat ce se poate face. Acest tip de putere mă îngrozeşte. Dar este exact ceea ce atât de mulţi găsesc atât de atractiv. Cressida îşi flutură mâna elegantă spre susţinătorii Visului Viu. Ozzie să ne ajute, dacă tonţii ăştia mici şi îngrozitori vor câştiga vreodată aceeaşi aptitudine pe care a descoperit-o Mergătorul-pe-Apă. Devorarea galaxiei ar fi cea din urmă dintre grijile noastre.

Aproape optzeci de poliţişti stagiari stăteau grupaţi pe o parte din locurile de pe podeaua ultraneagră a Sălii Malfit, în timp ce pe plafonul vast, arcuit deasupra lor rulau imagini cu nori răzleţi ce traversau frumosul cer auriu şi roz al zorilor. Edeard avea unul dintre locurile de pe rândul al doilea. Stătea cu capul lăsat pe spate pentru a putea privi uimit plafonul gigantic. Era sigur că aceasta trebuia să fie marea minune a lumii. Colegii săi erau toţi amuzaţi de reacţia lui. De fapt nu pentru că ei ar mai fi fost înainte în Palatul Orchard – cu excepţia lui Dinlay. Dar cel puţin ştiau despre imaginile mişcătoare. Şi nu se gândiseră să-l avertizeze.

Edeard îşi ţinu respiraţia uimit, în timp ce Nikran se ridica pe imitaţia de cer. Planeta roşie-maronie de aici era mult mai mare decât apărea pe cerul Querenciei. Putea vedea caracteristicile mici gravate pe deşerturile eterne ale acelei lumi.