– Oare locuieşte cineva acolo? îi şopti el lui Kanseen, care stătea pe scaunul de lângă el.

Ea îl privi încruntată, apoi ridică privirea spre imaginea lui Nikran şi chicoti.

– Ce? şuieră Macsen.

– Edeard vrea să ştie dacă locuieşte cineva pe Nikran, anunţă solemn Kanseen.

Toţi începură să chicotească. Echipele din jur se alăturară şi ele. Edeard simţi că se încălzeşte la faţă.

– De ce nu? protestă el. Nava lui Rah a căzut pe lumea asta, de ce nu şi o altă navă pe Nikran?

– Absolut, spuse Macsen. Perfect valabilă întrebarea. Există un întreg Makkathran acolo sus.

Edeard îi ignoră şi privi demn drept înainte. Se decise să nu le spună niciodată prietenilor săi despre visele sale şi despre ceea ce îi arătau.

Grupul de poliţişti stagiari se potoli. Edeard începu să se concentreze asupra a ceea ce vedea. Se aflau în faţa unei scări mari şi curbate care domina o parte a sălii. Owain, primarul Makkathranului, apăruse în partea de sus, urmat de Maeştrii Breslelor şi Maeştrii Cartierelor care alcătuiau Consiliul Superior. Purtau toţi ţinuta completă de ceremonie, producând o vâlvătaie splendidă de culoare în timp ce defilau în jos spre podeaua sălii.

– Oh, Madona! gemu Dinlay.

Edeard surprinse o senzaţie de greaţă provenind de la prietenul său.

– Zece secunde maximum, îi spuse el lui Dinlay folosind o voce mică, direcţionată prin televorbire. Şi gata, se termină tot. Rezistă doar zece secunde. Poţi s-o faci.

Dinlay dădu din cap, deşi nu părea deloc convins.

Edeard rezistă tentaţiei de a se uita în jur la blocul mult mai mare de locuri din spatele lui, unde se aflau familiile şi prietenii poliţiştilor stagiari adunaţi pentru a asista la primirea epoleţilor lor de bronz. Probabil o exagerare, dar jumătate dintre ei erau din familia lui Dinlay şi toţi erau în uniformă.

– Pun pariu că un val de crime sunt comise acum în fiecare cartier, murmură Macsen în timp ce aceştia îşi ocupau locurile. Nu a mai rămas niciun poliţist care să patruleze.

Owain ajunse pe podiumul care fusese ridicat în partea de jos a scărilor. Zâmbi în jur la publicul atent.

– Este întotdeauna o onoare şi un privilegiu pentru mine de a oficia această ceremonie, spuse el. În poziţia mea, aud atât de mulţi oameni care se plâng nu numai de starea în care se află oraşul, dar şi de haosul care se presupune că domneşte în ţinuturile din afara zidurilor noastre de cristal. Aş vrea ca ei să se afle acum, aici, pentru a vedea atât de mulţi tineri nerăbdători să-şi servească oraşul. Sunt încurajat de simţul datoriei de care daţi dovadă luându-vă acest angajament de a vă servi concetăţenii. Voi îmi daţi încredere în viitor.

Ăsta da politician adevărat, gândi Edeard nemilos. Primarul, dintre toţi oamenii, trebuia să ştie că numărul poliţiştilor era insuficient. Că cei optzeci de aici, de astăzi, erau prea puţini, că cel puţin un număr egal de poliţişti plecaseră în ultimele câteva luni pentru a deveni gărzi de corp personale sau pentru un loc de muncă mai bine plătit şi respectat ca şerif într-un oraş de provincie. De ce nu face ceva în legătură cu asta?

Primarul îşi termină discursul însufleţitor. Poliţiştii stagiari se ridicară ca unul, apoi cei din primul rând mărşăluiră până la podium pentru a fi salutaţi de edil. Comandantul poliţiei, conetabilul-şef, citea numele stagiarului, în timp ce un asistent îi dădea primarului o pereche de epoleţi care urmau să fie prezentaţi cu o strângere de mână şi un zâmbet.

Rândul lui Edeard începu să se mişte mai departe. Crezuse că o să fie cel puţin plictisitor, că era o prostie, o chestie iritantă de care se putea lipsi. Mai ales că singura persoană din audienţă care să-l aplaude era Salrana, care fusese scutită azi de îndatoririle ei. Dar acum se afla aici, acum mergea spre primarul oraşului, începea, de fapt, să simtă evenimentul ca pe unul special. În spatele lui, publicul radia de mândrie. Credeau în poliţişti. Îşi făceau cunoscută aprobarea în faţa Consiliului Superior. Niciunul dintre consilieri nu era obligat să fie aici, era o ceremonie care se repeta de trei ori pe an, în fiecare an. Fuseseră la zeci şi vor mai veni la alte zeci. Dacă ar fi vrut să se sustragă, ar fi putut s-o facă. Dar nu, era destul de important pentru ei să-şi facă apariţia de fiecare dată.

Şi iată-l şi pe el însuşi aici, păşind în faţă pentru a promite public cetăţenilor din Makkathran că va face tot posibilul pentru a-i proteja şi pentru a pune în aplicare legea statului de drept. Fusese motivul pentru care Rah şi cei care îl urmaseră în funcţie creaseră această ceremonie şi altele asemenea, pentru a recunoaşte şi a onora angajamentul luat de poliţişti faţă de oraşul lor şi de viaţa lor. Nu era nici prostie, nici pierdere de timp, era un mod de a arăta respect.

Edeard stătea în faţa primarului, care îi zâmbi politicos şi îi strânse mâna în timp ce conetabilul-şef îi citea numele. O pereche de epoleţi de bronz îi fură presaţi în mână.

– Mulţumesc, domnule, spuse Edeard. Avea un nod în gât. Nu vă voi dezamăgi. Cele întâmplate la Ashwell nu se vor repeta aici.

Dacă primarul fu surprins, nu o arătă. Edeard prinse privirea lui Finitan, care stătea în picioare pe scara mare.

Maestrul Breslei Oumodelatorilor arăta splendid, se putea spune, într-o robă auriu cu violet, cu simboluri elaborate de culoare mov, brodate în partea din faţă. Gluga tivită cu argint era aranjată pe umărul stâng. Îi prinse privirea lui Edeard şi îi făcu cu ochiul.

– Bravo, băiete! şopti televorbirea lui.

Edeard coborî de pe podium. Urmă o explozie de aplauze. Iar el aproape