izbucni în râs, era ca şi cum publicul se bucura că nu le mai stătea în drum. Era, de fapt, considerabila familie a lui Dinlay care aplauda cu putere în timp ce ruda lor primea epoleţii. Dinlay reuşi să nu se împiedice sau să vomite, sau să leşine de frică. Îl urmă pe Edeard înapoi la locurile lor cu o faţă strălucitoare, rânjindu-le rudelor lui.

Urmă apoi o recepţie oficială, cu primarul şi Consiliul Superior amestecându-se printre noii poliţişti şi familiile lor, în timp ce ge-maimuţele făceau înconjurul Sălii Malfit cu tăvi de băuturi. Petrecerea era programată să dureze o oră. Edeard, chiar dacă se încălzise la ceremonia de absolvire, plănuia să părăsească petrecerea în mai puţin de zece minute.

– Nu, nu, decretă Salrana. Uită-te cine e aici.

Edeard se uită încruntat în jur la oamenii care sporovăiau între ei, familiile gătite elegant, membrii Consiliului Superior în toată splendoarea lor.

– Cine?

Ea îi aruncă o privire nimicitoare.

– Pythia în primul rând. Şi ea m-a observat. I-am simţit televederea pe mine în timpul ceremoniei.

Edeard se mai uită o dată în jur.

– Normal, eşti singura novice de-aici. Îşi închipuie probabil că te-ai sustras îndatoririlor ca să pui mâna pe ceva băutură gratis.

Salrana se apropie de el. Ţesătura robei alb-albastre se mişcă într-un mod pe care Edeard nu putea să nu-l observe. În cazul în care continua să facă asta şi dacă el continua să aibă gândurile acelea despre cum o vedea crescând, Madona chiar îl va trece în nefiinţă într-o bună zi.

– Edeard, poţi fi încă dezamăgitor de copil uneori. Suntem amândoi cetăţeni ai Makkathranului acum, mai ales tu, astăzi. Încearcă să te porţi aşa cum trebuie.

Edeard rămase cu gura căscată.

– Acum mergem să-i mulţumeşti Marelui Maestru Finitan pentru că te-a recomandat, pentru că aşa este corect să-ţi exprimi recunoştinţa, pe care chiar o simţi, şi să vedem dacă putem fi prezentaţi şi altor membri ai Consiliului Superior. Dacă vei deveni conetabil-şef, trebuie să începi să acorzi atenţie dinamicii politice a oraşului.

– Da, admise Edeard. Conetabil-şef?

– Asta e calea ta spre Consiliul Superior acum, dacă ţi-ai ales poliţia drept breaslă.

– Am absolvit de opt minute.

– Cei care ezită pierd. Cartea Madonei, capitolul al cincilea.

Buzele lui se strâmbară.

– Ştiam.

– Ştiai? Salrana ridică o sprânceană. S-ar putea să te testez mai târziu.

– Am avut destule examene în ultimele câteva săptămâni, mulţumesc.

– Bietul Edeard. Haide. Îl trase de mână din nou.

Marele Maestru Finitan vorbea cu doi membri ai Consiliului Superior când Edeard şi Salrana se apropiară de el. Le zâmbi şi se întoarse spre ei.

– Felicitări, băiatul meu! O zi importantă pentru tine.

– Da, domnule. Vă mulţumesc din nou pentru că m-aţi recomandat!

– Ei bine, se pare că mi-ai acordat credit la conetabilul-şef. Ai absolvit al treilea în clasa ta. E un rezultat uimitor pentru cineva care nu e familiarizat cu oraşul nostru.

– Vă mulţumesc, domnule!

– Permiteţi-mi să vi-i prezint pe maestrul Graley de la Breasla Geografilor şi pe maestrul Imilan de la Breasla Chimiştilor. Acesta este poliţistul Edeard din provincia Rulan, un prieten de-al fostului meu maestru.

– Onoraţi Maeştri!

Edeard se înclină ceremonios. Apoi o văzu pe Salrana cum îşi ridică fusta şi ţine materialul cu eleganţă într-o parte, făcând o mică plecăciune care implica îndoirea genunchiului şi menţinerea spatelui drept.

– Şi novicea Salrana, spuse Finitan natural. Tot din Rulan.

– O plăcere, zise Imilan.

Lui Edeard nu-i păsa de felul în care ochii maestrului zăboveau pe Salrana.

– Eşti foarte departe de casă, novice Salrana, spuse el.

– Nu, domnule, răspunse ea pe un ton politicos. Makkathran este casa mea acum.

– Bine spus, interveni Finitan. Aş vrea ca toţi cetăţenii noştri să-şi aprecieze oraşul la fel ca tine.

– Haide, Finitan, îl mustră Graley. Nu e ziua potrivită.

– Scuze. Bătrânul îşi înclină capul către tineri.

– Deci, Edeard, ai avut deja vreo ciocnire cu elementele noastre criminale?

– Da, domnule, câteva.

– Este foarte modest, domnule, spuse Salrana. Şi-a condus echipa după nişte hoţi din piaţa Silvarum. Şi tot el a recuperat şi obiectele furate.

Edeard se foia stângaci sub privirile celor trei Maeştri.

– Şi ticăloşii aceia lucrează acum la mina Trampello pentru a-şi plăti crima? întrebă Imilan.

– Nu, domnule, admise Edeard. Au scăpat. Atunci. Dar nu se va mai întâmpla.

– Îmi imaginez că nu, spuse Finitan cu o notă de amuzament. Vino, Edeard, dă-mi voie să te prezint primarului. E timpul să cunoască din nou un om onorabil.

– Domnule?

– O glumă veche. Ne încontrăm de multe ori în consiliu. Le făcu semn să-l urmeze. Nu legat de ceva important pentru viaţa oamenilor, desigur.

Primarul Makkathranului vorbea cu Pythia chiar lângă micul podium unde înmânase epoleţii. Dacă era plictisit sau deranjat să fie prezentat unui proaspăt poliţist, nu lăsă să se vadă. Edeard nu întâlnise niciodată o minte atât de perfect protejată. Nu că ar fi fost foarte atent. Era extaziat de Pythia. Se aşteptase la o femeie bătrână, plină de căldura bunicii. În loc de asta, era derutat să vadă că Pythia păstra frumuseţea unei femei care nu împlinise încă o jumătate de secol. O frumuseţe subliniată doar de roba albă tivită cu aur, cu gluga moale pe care o purta trasă în faţă, umbrindu-i-o uşor.

Salrana făcu din nou reverenţa aceea ciudată în faţa Pythiei.

– Madona să te binecuvânteze, copila mea! spuse Pythia.

Părea plictisită, în felul acela în care aristocraţii din Makkathran erau întotdeauna atunci când aveau de-a face cu cei pe care îi considerau a le fi inferiori. Ceea ce Edeard nu se aştepta de la o Pythia. Apoi aceasta îşi îndreptă atenţia spre el.