Ochii uimitori, de un albastru-deschis, îl priveau cu atenţie, înconjuraţi de o masă de păr gros de bronz, răsucit cu frunze de aur şi argint. Ochii se îngustară cercetându-l, fapt pe care Edeard îl găsi sfâşietor. I se părea că o dezamăgise, ceea ce era groaznic. Apoi ea îi zâmbi alungându-i grijile.

– Ah, dar dumneata eşti interesant, tinere poliţist, spuse ea.

– Madona? bâlbâi el.

Putea simţi cumva televederea Pythiei asupra lui, ca şi cum îi cotrobăia prin minte. Contactul avea ceva deconcertant de intim. Şi era foarte frumoasă. Doar la un metru distanţă. Jumătatea de zâmbet era deschis şi primitor.

Salrana scoase un geamăt.

– Nu sunt chiar atât de slăvită, spuse Pythia uşor. Există o singură Madona cu adevărat. Forma obişnuită de adresare pentru mine este Bună Maică.

– Îmi cer scuze, Bună Maică.

– Nu-i nimic. Ai făcut un drum lung pentru a ajunge aici şi încă mai ai mult de mers.

– Mai am?

Dar Pythia se întorsese cu faţa spre Finitan.

– Ce tânăr prieten fascinant ai, Mare Maestre.

– Mă bucur că gândeşti aşa, Pythia.

– Atât de tânăr şi totuşi atât de puternic.

Modul în care o spunea trimise un fior de plăcere necuvenit pe spatele lui Edeard. Nu îndrăznea să privească în direcţia ei, aşa că îşi fixă privirea pe primar, care stătea încruntat.

– Prevezi lucruri mari pentru el? întrebă Finitan jovial.

Pythia se întoarse să-l fixeze direct cu privirea pe Edeard, un act pe care acesta nu-l putea ignora, nu într-un grup ca acesta, fără să pară de-a dreptul nepoliticos. Încercă să-i întoarcă privirea, dar găsi asta incredibil de dificil.

– Potenţialul tău este foarte mare, îi spuse. Vocea ei aproape îl tachina. Urmezi învăţăturile Madonei, poliţist Edeard?

– Mă străduiesc, Bună Maică.

– Sunt sigură de asta. Fie ca Ea să-ţi binecuvânteze eforturile în noile tale îndatoriri.

Edeard aproape că n-o auzi. O mişcare în spatele lui Finitan îi prinsese privirea. Îngrozit, o văzu pe doamna Florell îndreptându-se spre ei, învelită toată în şifon negru, cu voaluri largi atârnându-i de pălăria înaltă. Disperarea lui trebuie să se fi scurs în afară. Toţi ca unul, Finitan, primarul şi Pythia, se întoarseră să urmărească apropierea Marii Doamne.

– Mătuşă! exclamă primarul fericit. Ce frumos din partea dumitale că ai venit!

– El este acela, declară doamna Florell cu vocea ei disonantă. Tânărul huligan care aproape m-a trântit la pământ.

– Te rog, mătuşă!

– Ia-i epoleţii înapoi, se răsti ea imperios. Nu este potrivit să servească acest oraş. Pe timpuri obişnuiam să avem oameni de caracter în poliţie, fii de nobili.

Primarul îi cerea scuze din priviri lui Edeard.

– Ce s-a întâmplat, tinere poliţist?

– Urmăream nişte hoţi, domnule. Doamna Florell ieşea dintr-o clădire. Am ocolit-o…

– Ha! Încerca să treacă peste mine, mai degrabă.

– Haide, haide, mătuşă. Băiatul îşi făcea, evident, doar meseria, un tip de conştiinţă ca acesta este exact lucrul de care avem nevoie. Să presupunem că hoţii ţi-ar smulge geanta, nu ai vrea ca el să-i urmărească?

– Nimeni nu mi-ar fura mie geanta, se răsti ea.

– Îmi pare rău pentru neplăcerile pricinuite, spuse Edeard disperat.

Bătrâna aceea oribilă pur şi simplu nu asculta. Primarul se întoarse ca să stea între doamna Florell şi Edeard, făcându-i semn discret să plece. Edeard se înclină într-o jumătate de salut şi se retrase rapid, însoţit de Salrana şi Finitan.

– Mătuşă, ştii că nu e bine pentru dumneata să te consumi pentru astfel de nimicuri. Ia uite câteva dintre vinurile astea tari de pe proprietăţile Mindalla sunt într-adevăr minunate, ar trebui să încerci… Era o notă de disperare obosită în glasul primarului.

Finitan zâmbea larg în timp ce se grăbeau să se depărteze.

– Mulţumesc, Edeard. Recepţiile astea sunt de obicei destul de plictisitoare.

– Hm… Da, domnule.

– Ei, haide acum, este ziua ta de absolvire. Nu lăsa ca liliacul acela bătrân şi scrântit să ţi-o strice. E jenant de bine conectată, cum ai fi şi tu dacă te-ai agăţa de viaţă pentru atât de mult timp. N-aş fi surprins să aflu că a băut sânge de fecioară, până la urmă. Scuze, novice Salrana.

– Am auzit de doamna Florell, domnule, spuse Salrana.

– Toată lumea din oraş a auzit, zise Finitan. De aceea îşi închipuie ea că este atât de importantă şi că nu e doar bătrână şi enervantă. Puse mâna pe umărul lui Edeard. Şi crede-mă, spun asta ca stră-strănepot al ei. De două ori îndepărtat, din fericire.

– Mulţumesc, domnule, spuse Edeard.

– Acum, gata, mergeţi şi vă distraţi. Şi, Edeard, atunci când va veni momentul să aplici pentru promovarea la gradul de ofiţer, vino să mă vezi din nou. Voi fi fericit să-ţi semnez scrisoarea.

– Domnule? întrebă neîncrezător Edeard.

– M-ai auzit. Acum, afară cu voi doi. E un oraş grozav acolo. Distraţi-vă!

Edeard nu avu nevoie să i se spună din nou. Împreună cu Salrana o luă spre marea arcadă a sălii care conducea spre anticamere.

– Hei, Edeard! îl strigă Macsen, grăbindu-se să-i ajungă din urmă. Unde pleci?

– Doar afară de-aici, spuse Edeard.

– Nu voia să-şi arunce privirea peste umăr, în caz că doamna Florell se uita în direcţia lui.

Macsen îi ajunse şi se opri brusc.

– Mama şi Dybal mă iau la restaurantul Rakas să sărbătorim. Invitaţia este valabilă şi pentru colegii mei de echipă. Macsen se opri şi îi zâmbi Salranei. N-am ştiut că Edeard are aşa o companie plăcută.

Se uită la Edeard aşteptând, făcând pe rănitul.

– Ţi-o prezint pe novicea Salrana, din satul meu natal, spuse Edeard îmbufnat.

– Un sat pe care, cu siguranţă, va trebui să-l vizitez. Macsen se aplecă adânc.

– De ce, domnule poliţist?