– Ca să văd dacă toate fetele de-acolo sunt la fel de frumoase ca tine.

– Ea râse, iar Edeard gemu, avertizându-l pe Macsen din priviri.

– Invitaţia la petrecerea de la Rakas este, desigur, valabilă şi pentru prietenii colegilor mei, novice Salrana.

– Prietenii acceptă cu mulţumiri, răspunse ea afectat. Dar numai dacă nu-mi mai spui novice.

– Voi fi încântat, Salrana. Şi te voi ruga, de asemenea, să ne povesteşti despre copilăria lui Edeard. S-ar părea că are nişte secrete faţă de noi. Cei care îi încredinţăm vieţile noastre, nici mai mult, nici mai puţin.

– Şocant, fu ea de acord. Voi răspunde unei astfel de cereri dacă este făcută corect.

– Salrana! exclamă Edeard îngrozit.

– Excelent, spuse Macsen. Voi angaja încă o gondolă pentru grupul nostru. Dar, Edeard, unde este Kanseen?

Edeard se încruntă la aşa-zisul său prieten.

– Edeard? îi făcu semn Salrana, cu o lovitură în coaste.

– Acolo, spuse Edeard fără a fi nevoie să se concentreze. Prin televedere, era automat conştient de toţi colegii de echipă – o aptitudine pe care Chae încerca întotdeauna să o scoată în evidenţă. Arătă cu degetul acolo unde Kanseen vorbea cu o femeie însărcinată şi cu un bărbat într-o tunică elegantă cu însemnele Breslei Constructorilor de Nave. Sora ei a venit la ceremonie. Îşi povestesc cele întâmplate.

– Niciun semn de la mama ei, deci, biata de ea, spuse cu tristeţe Macsen. Ah, bine, mă duc s-o întreb.

– Cei din familia lui Boyd sunt toţi aici, zise Edeard.

– Şi toţi ne scufundăm sub greutatea rudelor lui Dinlay, concluzionă Macsen. Deci am rămas doar noi, cei câţiva mai de preţ. Ne vedem la platforma de ancorare de la Canalul de Centură în zece minute.

– De ce-ai spus asta? întrebă Edeard în timp ce Macsen se îndrepta spre Kanseen.

Salrana îşi lăsă capul într-o parte şi îi aruncă o privire arogantă.

– A fost un gest de prietenie sinceră. De ce nu aş accepta?

– Flirta cu tine.

Ea îi zâmbi larg.

– Nu-i aşa?

– Eşti novice!

– Noi nu suntem virgine de profesie, Edeard. Parcă îmi amintesc că noi doi ne-am sărutat. Şi, mai mult, nu a existat cumva şi o discuţie despre vârsta mea şi despre când ai fi gata să te culci cu mine?

Edeard se înroşi puternic. Televederea sa încerca să simtă vreo scânteie de interes din partea celor aflaţi în apropiere, dar fie erau foarte bine ecranaţi, fie nu auziseră. Un lucru era sigur: ea nu va da înapoi. Niciodată n-o făcea. Vocea ei ar fi crescut şi mai tare dacă insista.

– Nu vreau să-mi reamintesc prea mult ziua aceea, dacă nu te superi. Cu toate acestea, dacă te-am ofensat, îmi cer scuze. Eu cred că trebuie să am grijă de tine, mai ales după toate prin câte am trecut. De aceea am reacţionat exagerat în privinţa lui Macsen. Crede-mă, Salrana, avusese mai multe fete decât am eu şosete.

Zâmbetul ei era iertător.

– Ţi-am văzut garderoba. Ai doar două perechi de şosete.

– Ba nu!

– Şi au găuri în ele. Aşa că ar trebui să te concentrezi şi să ai grijă mai întâi de tine, Edeard. Ştiu şi înţeleg totul despre Macsen şi băieţii ca el. De aceea e inofensiv.

– E un cuceritor.

– Nu este o crimă, să ştii. Poate că, dacă ţi-ai arăta un pic mai mult farmecul, te-ai putea lăuda şi tu cu mai multe cuceriri.

– Farmec, nu-i aşa? Îşi îndoi braţul şi îl orientă spre ea. Pot să vă conduc la platformă, novice Salrana?

– Oh, vă mulţumesc domnule poliţist Edeard. Da, sigur, puteţi.

Îşi împleti braţul cu al lui şi îi permise să o conducă afară din sală.

Restaurantul Rakas se afla în cartierul Abad, ceea ce însemnase o plimbare cu gondola în jos, pe Marele Canal Principal. Era pentru prima dată când Edeard se afla într-una dintre bărcile negre elegante. În mod obişnuit nu ar fi avut bani să călătorească în ele. Banii, în mod clar, nu erau o problemă pentru Dybal.

Muzicianul rătăcitor era exact cum se aştepta Edeard. Păr negru sălbatic ajungându-i până la jumătatea spatelui, abia reţinut de benzile de piele roşie care îi dădeau un ciudat aspect aţos. O faţă lungă cu riduri săpate de vreme şi obraji supţi deasupra unui maxilar îngust. Dar cu ochi căprui-aurii care păreau să vadă întotdeauna partea amuzantă a vieţii, în timp ce se furişau peste ochelarii cu lentile înguste albastre. Întreaga lui aură mentală era agreabilă, asemănătoare cu a unui adolescent fără griji mai degrabă decât cu a unui om de mai bine de o sută de ani. Fu de-ajuns doar să spună salut şi să dea mâna cu el pentru a alunga consternarea care mai persista în Edeard după întâlnirea cu doamna Florell. În timp ce micul lor grup se aduna la platforma de ancorare, Dybal îi făcu pe toţi să se simtă bineveniţi, chiar dacă nu se mai întâlniseră cu el înainte. Ştia instinctiv nota potrivită cu care să-l abordeze pe fiecare dintre ei.

– Hai să mergem atunci, zise el cu voce tare după ce toată lumea ajunsese acolo, conducându-i pe trepte în jos.

Hainele lui erau largi, chiar dacă era incredibil de subţire pentru vârsta lui. Edeard îşi imagina că trebuiau să fie aşa de mari pentru a-i conţine efervescenţa. Cu siguranţă reuşea să creeze, fără prea mult efort, o imagine de mai-larg-decât-viaţa. Voce stridentă, gesturi largi cu braţele, haină de catifea tivită cu blană, cămaşă fină cu model paisley şi pantaloni din piele, culorile hainelor imitându-le pe cele ale Breslei Muzicienilor sau, mai probabil, bătându-şi în mod deliberat joc de ele. Edeard era doar uşor dezamăgit că muzicianul nu avea cu el chitara, ar fi vrut să-i audă cântecele de rebeliune