Dybal luase prima gondolă, împreună cu Macsen şi Bijulee, mama lui Macsen. Edeard îl privi cum vorbea cu gondolierul, ţinând mâna omului între palmele lui, strângându-le concentrat. Amândoi bărbaţii râdeau, genul de amuzament provocat de obicei de o glumă obscenă. Dybal îşi ocupă locul lângă Bijulee, în timp ce gondolierul care încă mai zâmbea porni.

– Aceea este mama lui Macsen? întrebă Kanseen în timp ce se aşezau pe banca din mijloc din gondola lor.

– Da, spuse Edeard.

– Şi când te gândeşti că doar cu câteva minute mai devreme se gândea că Pythia era o femeie în vârstă atractivă.

– Macsen mi-a prezentat-o chiar înainte să ajungi. Fapt care făcuse ca lumea să i se pară de departe un loc mai bun.

– Nu se poate, declară Kanseen, în timp ce gondola lor aluneca pe Marele Canal Central Asta ar însemna că l-a avut când avea, cât… zece ani? Arată de vârsta mea, pentru numele Madonei!

Edeard se aşeză înapoi pe bancă, zâmbind. Era atât de mulţumit încât aproape că îşi puse braţul în jurul Salranei, care stătea lângă el.

– Oare aud o mică notă de invidie, domnişoară poliţist?

– Ai auzit o voce mică de neîncredere, murmură Kanseen.

– Poate că e sora lui, şi n-am auzit eu bine.

– Cum îşi menţine oare pielea atât de proaspătă? Trebuie să fie vreo alifie disponibilă doar pentru cei bogaţi.

– Poate că e importată direct de pe Nikran.

Kanseen se strâmbă.

– Voi doi, râse Salrana, parcă aţi fi un vechi cuplu de căsătoriţi.

Edeard şi Kanseen evitară cu grijă să se privească. Gondola ajunsese deja la Bazinul Birmingham, intersecţia cea mare din partea de sus a Marelui Canal Central. Pentru Edeard, întregul cerc de apă părea să fie plin de gondole, evitându-se una pe alta, în timp ce alunecau înăuntru şi în afara diferitelor canale care se vărsau în bazin. Se strădui să nu tresară. Niciunul dintre gondolieri nu încetinea, păreau să ştie instinctiv pe unde să meargă. Ambarcaţiunile alunecau pe lângă ei, destul de aproape ca să le poată atinge dacă ar fi fost destul de curajos să-şi întindă un braţ. Apoi ajunseră la capătul Marelui Canal Central, iar gondolierul lor dădu un impuls puternic bărcii.

Primul lucru la care Edeard se uită fu platforma de ancorare din dreapta sa, pe unde scăpaseră hoţii. O surprinse şi pe Kanseen uitându-se într-acolo. Aceasta ridică uşor din umeri. Apoi uită cu totul de asta şi se bucură cu adevărat de privelişte. La capătul de sus al oraşului, de-a lungul cartierelor Silvarum, Haxpen şi Padova, canalul era mărginit de unele dintre grandioasele clădiri din Makkathran. Palate chiar şi cu zece etaje, cu ferestre imense, faţade în vârtejuri de culoare, cu modele ciudate. Turnuleţe, pavilioane şi spirale zimţau orizontul. Ge-vulturi mai mari decât orice sculptase Edeard vreodată zburau în cercuri leneşe în jurul vârfurilor, ţinând sub observaţie tot ce se apropia de magnificele reşedinţe de familie. Kanseen arătă cu mâna spre unele dintre ele: palatul în care locuia familia primarului, ziguratul în care se presupunea că ar fi trăit Rah şi Madona, acum casa familiei Culverit, care pretindea descendenţa directă. Şopti despre una cu faţada într-o nuanţă de roşu, unde locuise tatăl lui Macsen. Atunci când Edeard se uită la gondola din faţă, atât Macsen, cât şi Bijulee priveau în altă parte.

Toate clădirile impunătoare aveau arcade joase la nivelul apei, care duceau în labirintul de pivniţe de dedesubt, păzite de porţi groase de fier pe care familiile le menţineau într-o ordine perfectă. Zidurile palatului familiei Purdard făceau un unghi, atârnând deasupra apei. Când Edeard se uită în sus, văzut o vera ndă din sticlă mergând de-a lungul etajului superior, de unde câţiva tineri priveau gondolele. O familie de comercianţi fabulos de bogată, spuse Kanseen, cu o flotă de treizeci de nave.

Traversară Marele Bazin, unde se intersectau Canalul Zborului şi Canalul Pieţei. De ambele părţi ale bazinului se afla câte un pod. Primul era parte integrantă a oraşului, un simplu arc alb, înalt, la care dulgherii ataşaseră câte o balustradă lată de-a lungul ambelor părţi. Celebrul său apex era o întindere de zece metri de cristal ce lăsa vedere liberă direct sub pantofii pietonilor, spre apa şi gondolele aflate la treizeci de metri mai jos. Nu toată lumea îl putea traversa, vederea era prea mult pentru unii. Unul din douăzeci susţinea Breasla Doctorilor. La insistenţele lui Chae, Edeard şi restul echipei îl folosiseră de mai multe ori în patrulare. Edeard trebuise să se întărească pentru a putea parcurge acei câţiva metri invizibili; vertijul nu fu suficient de puternic ca să-l oprească, dar era neplăcut. Toată echipa făcea un efort la traversare – surprinzător, Dinlay era cel mai puţin afectat. Podul de pe cealaltă parte a bazinului era construit din fier şi lemn, o chestie mătăhăloasă şi scârţâitoare în comparaţie cu vărul său, dar cu mult mai mult trafic. Dincolo de bazin, turnurile Eyrie străpungeau cerul curat, azuriu, ca şi cum ar fi fost gata să tragă în ţeapă orice Lord al Cerului ar trece pe-acolo. Faţada cu aspect de stâncă a cartierului Fiacre era împânzită de viţă-de-vie, cu ghirlande lungi de flori revărsându-se dintre frunzele de culoare verde-smarald şi maroniu. Numai ferestrele erau libere de frunziş, apărând ca nişte găuri negre, adânci, în covorul viu luxuriant.

Gondolele traseră la o platformă imediat dincolo de Bazinul Pădurii şi toată lumea coborî pe mal. Dybal îi plăti pe gondolieri şi porniră cu toţii către turnul rotund care găzduia la etajul al treilea restaurantul Rakas. Hansalt, proprietarul şi bucătarul-şef, rezervase pentru Dybal o masă lângă o fereastră lungă cu vedere la una dintre pieţele colorate ale cartierului.

– O zi de bun augur pentru noi, anunţă Dybal în timp ce o chelneriţă aducea o tavă de vin alb rece. În primul rând, un toast pentru echipa ta, Macsen. Fie ca voi să curăţaţi