Băură pentru asta. Edeard aruncă paharului o privire suspicioasă, căci nu mai văzuse vin cu bule de aer în el până atunci, dar când sorbi era surprinzător de uşor şi cu gust de fructe. Era mai degrabă plăcut.

– În al doilea rând, spuse Dybal, pentru Edeard, deoarece a fost desemnat lider de echipă.

Edeard roşi.

– Discurs! ceru Macsen.

– Nicio şansă, mormăi Edeard.

Râseră şi băură pentru asta.

– În al treilea rând – vocea i se înmuie şi se uită în jos, la Bijulee – sunt foarte mândru să vă anunţ că iubita mea a acceptat să se căsătorească cu mine.

Uralele care izbucniră îi făcură pe toţi ceilalţi clienţi să se uite la ei. Toată lumea văzu că era Dybal şi zâmbi cu aer cunoscător. Macsen îşi îmbrăţişă mama. Edeard şi Salrana erau uimiţi, dar ciocniră paharele oricum şi mai băură ceva vin cu bule. Alte două sticle sosiră de la rece şi fuseră golite repede.

Mai târziu, gândindu-se retrospectiv, Edeard considerase întotdeauna acea masă ca prima dată când fusese cu adevărat fericit de când plecase din Ashwell. Mâncarea nu semăna cu nimic din ce mâncase înainte. Sosi pe farfurii mari şi albe, aranjată cu măiestrie încât aproape că nu-i venea să mănânce, dar când încercă, combinaţia de gusturi fu minunată. Iar Dybal avea bârfe de-a dreptul scandaloase despre elita oraşului. Totul începu din cauza Salranei care răspundea la întrebarea lui Macsen despre ce făceau novicele cât era ziua de lungă.

– Nu vreau să fiu lipsit de respect faţă de Madona, spuse el, dar, cu siguranţă, trebuie să fie plictisitor să nu faci altceva decât să citeşti scripturile Ei şi să cânţi în biserica Ei.

– Hei, obiectă Dybal. Mai puţină bătaie de joc despre cântat, dacă nu te superi!

– Am fost repartizată la Casa Millical, spuse Salrana. Ador să am grijă de copii. Sunt atât de dulci.

– Ce e casa Millical? întrebă Edeard. O şcoală?

– Nu ştii? întrebă Bijulee. Nu era sigură dacă Edeard nu glumea cumva.

– Ţi-am spus, mamă, îi răspunse Macsen. A venit cu adevărat dintr-un sat de la marginea sălbăticiei.

– Millical este un orfelinat, spuse Salrana solemn. Nu pot să înţeleg de ce o mamă ar renunţa la copilul ei, mai ales la unul ca aceia pe care îi avem la creşă. Dar o fac. Aşa că Madona are grijă de ei. E un loc fantastic, Edeard, copiii nu duc lipsă de nimic. Makkathranului într-adevăr îi pasă.

Dybal tuşi într-un anume fel.

– De fapt, acela este un orfelinat mai special.

– Ce vrei să spui? întrebă Salrana.

– Eşti sigură că vrei să auzi asta?

Salrana răsuci piciorul paharului de vin între degete privindu-l pe Dybal în ochi.

– Noi chiar primim pe oricine.

– Da, cred că da. Dar ajută dacă locuieşti în cartierul Lillylight. Gândeşte-te cine sunt vecinii tăi. Vezi tu, Edeard, Casa Millical este locul unde familiile nobile livrează acele mici şi nedorite lucruri jenante care se întâmplă atunci când fiii mai tineri ies să se distreze cu fetele din clasele de jos la acele teatre infame care împodobesc oraşul nostru.

– Ca acelea în care cânţi tu? întrebă blând Bijulee.

– Da, dragostea mea, ca acelea în care cânt eu. Îi privi pe cei trei tineri poliţişti. Aţi fost vreodată într-unul?

– Nu am fost încă, spuse Kanseen.

Macsen rămase tăcut.

– Doar o chestiune de timp. Oricum, motivul pentru care Millical este atât de bine finanţat este tradiţia care cere fiecărei familii în cauză să facă o donaţie – anonimă, desigur – de fiecare dată când un prunc este lăsat pe treptele orfelinatului pentru a fi luat de novice.

– Toţi banii pentru copii sunt distribuiţi în mod egal între toate orfelinatele Madonei, spuse Salrana.

– Sunt sigur că o bună parte din bani ajung şi la celelalte orfelinate. Şi Madona face un lucru nepreţuit pentru îngrijirea celor mai puţin norocoşi, ştiu asta. Dar, dacă vreodată vei lucra pentru oricare dintre celelalte orfelinate, vei observa diferenţa.

– Cum de eşti atât de sigur? îl tachină Bijulee.

Dybal se întoarse spre ea cu un zâmbet trist.

– Pentru că am a crescut într-unul dintre ele.

– Serios? întrebă Macsen.

– Da. Şi acesta-i motivul pentru care sunt atât de impresionat de voi patru. Aţi pornit de la nimic, mai ales Edeard şi Salrana, şi vă faceţi o viaţă singuri. Vă admir pentru asta. Vă admir cu adevărat. Nu depindeţi de nimeni, nemaivorbind de vreo familie decadentă. Ştiu că sunt primul care se plânge de ierarhia oraşului, de felul în care democraţia a fost expropriată de bogaţi, dar există unele instituţii care încă merită respect. Oamenii au nevoie de poliţie pentru securitate pe străzi şi canale şi de Madona pentru speranţă.

– Credeam că asta este ceea ce aduce muzica dumitale, declară Salrana cu o licărire obraznică în ochi.

– Depinde cărei clase îi aparţii. Dacă eşti bogat, eu sunt un rebel delicios de rău, fierbinte şi mustind de sarcasm şi ironie. Ei trebuie să-mi plătească pentru a cânta – iar eu mă bucur s-o fac pentru ei. Dar pentru restul oraşului, pentru oamenii care trudesc toată viaţa ca să facă lucrurile să meargă sunt un punct focal pentru resentimente. Eu sunt cel care articulează sentimentele lor. Pentru ei cânt gratis. Nu le vreau banii, vreau să îi cheltuie pentru ei înşişi, astfel încât să nu fie nevoiţi să renunţe la copiii lor.

– Concurezi cu Madona? spuse Salrana.

– Ofer o alternativă uşoară, asta-i tot. Una plăcută, sper.

– Trebuie să încerc să ajung la unul dintre spectacolele dumitale.

– Voi fi fericit să te însoţesc, spuse Macsen.

– Am să-ţi amintesc asta, replică ea înainte ca Edeard să poată interveni.

El nu spuse nimic,