– Îi cunoşti pe toţi cei din Marele Consiliu? îl întrebă Edeard pe Dybal.

– Oh, da, ei îşi închipuie că prin asocierea cu mine câştigă în credibilitate. Ceea ce fac ei de fapt, invitându-mă la casele lor, este să contribuie generos la versurile despre ironie şi ipocrizie. De ce mă întrebi, Edeard? Vrei să afli ceva despre amantele lor? Despre straniul lor interes comun în taxarea producţiei de bumbac din provincia Fondral? Despre scandalul referitor la fondurile poliţiei? Banii irosiţi pe funcţii oficiale? Boala corupţiei ce infectează personalul Palatului Orchard care ar trebui să fie imparţial? Cum primarul nostru drag, Owain, cumpără deja voturi pentru următoarele alegeri – singurul moment în care are nevoie de sprijin public?

– De fapt, nu, mă interesa doamna Florell.

– Edeard a întâlnit-o, spuse Macsen cu un chicotit.

– Noi toţi am întâlnit-o, în timp ce eram la datorie, contracară Edeard.

– L-a lovit cu umbrela, adăugă sec Kanseen.

Dybal şi Bijulee râseră.

– Vrăjitoarea bătrână a încercat să îl dea afară pe Edeard din poliţie, spuse Salrana, aprinsă la faţă. La ceremonia de astăzi, îi spuse primarului să-i ia epoleţii înapoi.

– Cât de tipic, zise Dybal. Te rog să nu-ţi faci griji, Edeard, nu are nicio putere reală. Nu mai are. E o figură emblematică pentru familiile nobile, asta-i tot. Le place să facă din ea bunica mult-iubită a întregului oraş. Baliverne, desigur. A fost o căţea intrigantă atunci când era tânără. Fapt care, desigur, este istorie pentru noi toţi acum. Dar avusese trei soţi înainte de a împlini cincizeci de ani, toţi fiind primi fii de maeştri de cartier, o raritate chiar şi astăzi. Ea a dat fiecăruia câte doi fii, iar unii spun că a fost vrăjitorie. Şi, printr-o coincidenţă stranie, toţi cei trei fii mai tineri au continuat căsătorindu-se cu fiicele unor familii nobile a căror descendenţă masculină s-a poticnit în favoarea fetelor. La generaţia următoare îşi răspândise progeniturile în unsprezece familii de maeştri de cartiere. Cu ajutorul acestui tip de bloc de putere în Consiliul Superior, a controlat votul timp de zeci de ani. Ultima noastră aşa-numită Vârstă de Aur, cea care a fost martoră la dezvoltarea poliţiei în detrimentul tuturor celorlalte arme ale guvernării. Vezi tu, ea crede că există o diferenţă fizică reală între nobilime şi cei fără bogăţia lor obscenă. Cu alte cuvinte, progeniturile ei se nasc ca să conducă şi ca să aducă ordinea pentru masele necivilizate, ca tine şi ca mine. Inutil să-ţi mai spun, ea crede că nu ar trebui să avem nimic de-a face cu guvernul oraşului. Chestille astea este mai bine să le laşi celor pe care destinul i-a binecuvântat cu un sânge bun.

– Nu e de mirare că nu te place, Edeard, rânji Macsen. Nici măcar nu te-ai născut în oraş. A putut simţi, probabil, mirosul satului.

– Nu toată lumea din Consiliul Superior crede asta, nu-i aşa? întrebă Edeard, gândindu-se la Finitan. Un nepot, spusese acesta.

– Să sperăm că nu, încă mai există câţiva nobili decenţi pe-aici. Şi, desigur, numărul de locuri de maeştri de cartiere din Consiliul Superior sunt controlate de maeştrii breslelor. Şi Consiliul Inferior în sine este încă ales în mod direct, nu că asta s-ar şti în unele cartiere. Asta face obiectul multor dezbateri autentice în Marele Consiliu. Rah a ştiut ce face când a conceput constituţia noastră.

– Dar cântecele dumitale sunt încă la modă.

– Da, sunt. Nemulţumirea faţă de cei care conduc este întotdeauna atractivă pentru majoritatea, este o obsesie pe care oamenii au adus-o cu ei pe navele care au căzut pe Querencia. Ca specie găsim asta la fel de uşor ca şi respiraţia. Iar oamenii în vârstă, ca mine, care se lăsă copleşiţi de amintiri despre cum lucrurile erau întotdeauna bune în tinereţea lor pierdută nu sunt de niciun ajutor.

– Vrei să spui că eşti un demagog, spuse Bijulee cu drag, în timp ce-şi trecea mâna prin părul lui ciufulit.

– Şi sunt mândru de asta. Dybal ridică paharul din nou. Pentru a le face stăpânilor noştri viaţa mizerabilă!

Toţi băură în cinstea acestei urări.

– Deci care e povestea cu tine şi Salrana? întrebă Kanseen.

Era târziu în noapte. Masa de prânz festiv durase toată după-amiaza. Edeard nu voia să se termine. Era perfect relaxat, datorită minunatului vin cu bule. Mânca mâncăruri fine în compania prietenilor, făcând o conversaţie fericită, inteligentă. Nu, azi era o zi care, dacă Madona era bună, ar trebui să dureze, şi să dureze.

Dar, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile, terminaseră ultima sticlă cu vin, mâncaseră ultima bucăţică de brânză şi îşi luaseră la revedere. Dybal tresări teatral atunci când sosi nota de plată. Soarele apusese afară, lăsând lumina proprie rece portocalie a oraşului să scalde străzile, împreună cu aura slabă a nebuloaselor de deasupra capului. Edeard anunţase că o conduce pe Salrana înapoi la Casa Millical în cartierul Lillylight. Cum acesta se afla chiar între Abad şi Jeavons, Kanseen se oferise să meargă împreună cu ei.

Casa orfelinatului era una frumoasă, aproape de Canalul Victoria, cu gradină proprie şi loc de joacă. Cu toate acestea, Edeard nu putu să nu observe că era cea mai micuţă clădire de pe stradă. Salrana îl sărută uşor pe obraz înainte s-o şteargă către uşile impunătoare care umpleau arcada de la intrare.

Edeard şi Kanseen îşi continuară drumul împreună, trecând podul peste Canalul Castoff care ducea în cartierul Drupa, unde palatele se înşirau de-a lungul Marelui Canal Principal. Era linişte pe străzile înguste şi în pieţele largi. Gărzi de corp impunătoare stăteau în afara porţilor de fier ale palatelor. Edeard încercă să nu se holbeze în timp ce treceau pe lângă siluetele alerte în uniforme negre. Era sigur că era mai bine să rămâi poliţist decât să ai, noapte de noapte, o sarcină atât de monotonă şi de