omul cu nici un chip îl lăsa în pace. Da’ acuma, de, venise vântul peste el şi nu mai sta nici el de vorbă şi de-aia se supărase tata, că de ce s-a pretat. „Aşa ne-a fost vorba?” cică l-ar fi luat la rost. „Moromete, i-a răspuns Ţugurlan cătrănit, n-o să mai aşteptăm noi acuma după cheful tău să facem ce ne-am pus în gând. Facem! Şi tu ar trebui să intri primul, să dai exemplu.” Asta l-a supărat pe tata, vorbele astea că s-a legat şi de el, că altfel, pe urmă, nu i-a mai păsat nici de pământ, nici de nimic, l-a dat acolo şi a terminat. Dar pe moment, a dat vina pe Ţugurlan, că de la el ar fi pornit. Nimeni nu mai ştie bine cum a fost, dar e adevărat că Ţugurlan a fost primul care a început şi lumea a crezut că e de vină el şi a ieşit gălăgie mare, au început oamenii să strige. Şi atunci a căzut Ţugurlan şi a venit iar Vasile, care ăsta în câteva săptămâni dacă au mai rămas patru-cinci care nu s-au înscris! Oleu! Abia atunci am văzut noi că Ţugurlan căzuse nu pentru că făcuse lumea gălăgie, cum credeau unii, ci pentru că mergea prea încet... Vasile, parcă puteai să stai de vorbă cu el? Te înscrii, nu te înscrii, tot aia e, zicea, toată ţara se înscrie şi numai tu nu vrei? Şi îţi lua mâna şi te punea sforţat să te iscăleşti. Mulţi au fugit care pe la Piteşti, care pe la Bucureşti, care pe şantiere, dar degeaba, că le-au pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria colectivă. Cine avea copii funcţionari pe la Pălămida, sau Piteşti sau oriunde ar fi fost, veneau ăia şi-i convingeau pe părinţi să se înscrie, ca să nu le pericliteze situaţia. Şi ştiţi cum erea asta, că odată ce unul semna, venea ăsta pe urmă numai de-al morţii să semnezi şi tu, de ce adică el da, şi tu nu? Tata ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a făcut ce-au zis ei, nici n-a mai stat la discuţie... Dar cu Ţugurlan a rămas certat, dar nici ăla n-a mai stat în comună, s-a dus, şi-a vândut casa şi locul şi nimeni nu mai ştie pe unde-o fi... Îmbătrânise tata, nu-i mai erea aşa bine. Nu că suferea de ceva, dar nu se mai simţea în apele lui, mai ales că şi Paraschiv murise în anul ăla în spital. Se lăsase de tutun că se speriase, într-o zi se pomenise că-i curge sânge din gât şi doctorul i-a zis c-a scăpat ca prin minune. Tocmai împlinea şaizeci şi nouă şi s-a speriat când a văzut. Haiti, zice, gata! Mi-a venit şi mie sorocul. Parcă îl aud şi acum, ar fi vrut el s-o dea pe glumă, dar i-a spus doctorul că dacă sângele ăla se spărgea la inimă sau la cap, murea întâmpinat, cum mor unii, că nici nu mai apucă să-şi dea seama. S-a ţinut, a lăsat tutunul, dar era aşa nervos, îi căşuna pe orice şi ba zicea că nu mai are chef de viaţă, ba se speria că o să moară şi n-o să mai vadă lumina soarelui. Când primea câte o scrisoare de la tine, ba se supăra, ba zicea că ţi-o fi greu şi ţie, nu e lesne, zicea, să te apuci să înveţi aşa târziu. Ar fi trebuit să-l fi ţinut pe Niculae mai departe la şcoală, să nu umble el pe urmă de gât cu toţi ăştia ca de-alde Isosică. Vezi, zicea, aici am greşit. Pe urmă îşi vedea de-ale lui, veneau ăştia pe la el, alde Costache şi Giugudel şi ăilalţi şi vorbeau între ei, dar se înmuiase el, nu ştiu ce avea... Înainte când bătea clopotul în sat intram pe poartă şi îi spuneam, tată, a murit cutare. Pe mă-sa, zicea el atunci, a murit fiindcă n-a mai avut zile. Acuma, după sângele ăla din gât, cum auzea cum bate clopotul şi afla cine e, ofta aşa subţirel şi, hei! zicea, nu-i pare la nimeni bine că moare cineva! Se înmuiase, de, vedea şi el că oamenii mai şi mor... Pe urmă a început să se sprijine într-un ciomag şi îmi spunea mie: „Ion al lui Iacov are optzeci şi şase de ani şi merge călare pe cal. Eu am numai şaptezeci şi ceva!” Adică, de, o să-i treacă lui slăbiciunea aia şi o să meargă şi el ca Ion al lui Iacov. Dar când lua câte o ţuică, te uitai la el cum îi pare rău că nu poate să bea toată sticla, că şi asta era o poveste, nu-l mai ţineau vinele şi picioarele lui nu mai erau bune de nimic, i le luai cu mâna şi le dădeai la o parte ca pe nişte lemne. Începuse să cadă, se ducea până colea la pod şi cădea şi pe urmă luptă-te cu el să-l aduci acasă, că nici nu vrea, da din mâini şi te izbea!... El zicea că mai e el omul ăla în putere s-o ia de-aici şi să se ducă până la Râca dus şi întors, pe jos, cum a făcut într-o vară când am rămas fără cai. M-am pomenit cu el pe seară, mergea el, dar parcă trăgea de picioare. „De unde vii, tată?” zic. Nu ştiam eu ce e cu el, credeam c-o fi fost pe-aici prin sat, că uneori aşa făcea, pleca şi nu venea la prânz la masă. „Unde fuseşi, tată, unde mâncaşi?” îl întrebam. „Păi, Ilinco, zice, uite că nu mâncai nimic.” „Păi uite aşa, mă plictisii, zice; că veni el alde Matei şi zise să iau ceva, că la el fusei, dar uite că nu luai.” Ştiam eu unde fusese, la Fica, dar mă prefăceam că nu înţeleg. „Şi nu-ţi fu foame?” l-am întrebat. „Uite că nu-mi fu.” Asta îi venea lui şi-acasă, şi erea mâncare bună, de, că găteam puiul la aragaz şi zic: