„Hai, tată, ce te tot codeşti aşa, aşează-te odată la masă că n-am timp să te chem cu lăutarii, copiii ăştia l-e foame, nu mai sta şi te scărpina la ureche.” Că aşa făcea, ducea mâna aici la tâmplă şi se scărpina sub pălărie şi se uita aşa la mine şi se strâmba, într-o vreme ai fi zis că o să se joace cu copiii. Când îl făcui pe ăl dintâi sta şi se uita ceasuri întregi la el în leagăn şi îl vedeai că îi pare bine... În anii ăia a avut zile când i-a fost şi lui ca pe vremuri, nu prea mai zicea nimic, nici de ăştia de la sfat, mai ales după ce se desfiinţară cotele... Bea la tutun cu alde nea Costache al Joachii şi toată ziua stăteau de vorbă la umbră sub salcâm sau în pridvor şi se uitau pe drum. Mai venea el din când în când afumat cine ştie de pe unde şi începea să dea din mâini şi să ne firuie, mai ales pe mama. Pe urmă se culca şi când se scula îl auzeam aşa cu glas ca de fată: „Ilinco!” „Ei, ce e”, ziceam. „Păi mie nu-mi dai, domnule, şi mie să mănânc?” îl apuca blândeţea! Alteori îl lua pe băiat pe genunchi şi îi cânta el un cântec cu un soldat rănit în războaie şi cu un câine care moare şi el la capul lui... Mama uite aşa se învârtea pe lângă el înfuriată, că să lase copilul în pace să-i cânte Bine eşti cuvântat, Doamne, nu de „răzbel”... Ei, şi când îl făcui pe-al doilea veni el de se plictisi, nu-i mai plăcu... Să-l fi văzut cum se scărpina lângă ureche şi se strâmba aşa la mine şi da din cap parcă i-aşi fi făcut eu ceva. „Ce e, tată?” Nu vrea să spună, da mereu din cap supărat rău, pe urmă se uita drept la mine şi se scula şi pleca. Nu ştiu ce îl rodea, avea el ceva, dar nu vreo boală... Că mă apucai să-ţi spun ce era în inima lui când începu să meargă în ciomag, fiindcă de-asta ne-am dat noi repede seama, el credea că o să-i treacă, fiindcă îmi adusei aminte cum a intrat pe poartă cu picioarele lui târâş. Am văzut eu că vine de undeva şi ştiam de unde şi că n-a băut nimic. „De unde vii, tată?” îi zic. Şi el se opreşte în mijlocul bătăturii şi se uită aşa la mine enervat. „Păi nu fusei, Ilinco, la Balaci!?” Nu vrea să spună Râca, dar îl lăsam să spună ce vrea el. Parcă mi-ar fi spus mie mai dinainte şi eu aş fi uitat, sau parcă l-aşi fi trimes eu până colea la cooperativă! „Pe jos?” zic. „Da’ pe ce?” „Şi ce căutaşi, de ce nu-i spuseşi lui bărbatu-meu dacă avuseşi treabă acolo?” „Dar ce crezi tu, zice, că am fost singur? Am fost cu alde Sande.” Minţea. Alde Sande, îl văzusem eu pe la cooperativă, dar îi zic: „Şi tu ai picioarele lui Sande? Şi n-a trecut pe drum nici o căruţă să vă urcaţi şi voi în ea?” „Nici de sămânţă, zice, am mers paisprezece kilometri pe jos.” Asta ţinea el minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos la Râca şi că o să-şi revie el şi o s-o vadă iar pe Fica şi eu n-am vrut să-i spun că n-o să se mai urce el pe cal ca Ion al lui Ilie Iacov (unde l-o fi văzut el pe ăla nu ştiu, o fi auzit pe cineva, că ai lui Iacov se duc acolo la gospodărie, le-or fi dat lor atelajele în primire) şi nici că o să mai apuce el măcar să iasă din sat, darmite până la Râca. Dar am vorbit cu doctorul şi l-am dus la spital. A stat el acolo câteva săptămâni, i-a fost mai bine. „Domnule doctor, i-am zis, îi e mai bine, să-i mai dăm nişte doctorii, să-l punem pe picioare?” „N-o să-l puneţi, a zis doctorul, acuma lui nimic n-o să-i mai facă nici bine nici rău, bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viata... Cât o trăi, bine, să nu-l chinuiţi cu cine ştie ce, că nu mai ajută.” Avea slăbiciunea asta, că nu-i venea neam să stea în casă şi îl vedeai cum o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri. „Tată, unde te duci? Stai acasă, că iar n-o să poţi să te mai întorci şi dacă vine mama după tine să ştii că te bate.” Avea boală pe mama, că nu-l lăsa în pace, odată când a vrut şi ea să se ducă pe la neamuri în Burdeni, l-a încuiat în odaie... Eu n-am ştiut nimic, plecasem câteva zile cu bărbatu-meu şi copiii pe la Ploieşti, la socri, şi când ne-am întors l-am găsit aşa înjurând, că aia bătrână vrea să-l ducă mai repede la cimitir, să scape de el. Că el nu mai stă cu ea, o lasă aici şi se duce la ailaltă în vale, la Alboaica. (Şi aici Alboaica intră şi ea în odaie şi începu şi ea să asculte.) Aşa a şi făcut, continuă Ilinca, mama nu ştia nimic, că nici eu nu l-am crezut, am zis că zice şi el aşa, de ură pe ea... Ei, şi într-o dimineaţă pe la revărsatul zorilor, l-a simţit ea mama că se scoală din pat şi se duce, dar a crezut că se duce în grădină, de, ca omul bătrân... Că îi luase frica, se trezea din somn şi se ducea în grădină şi mama a crezut că nu e nimic şi şi-a văzut de somn. Eu la fel. Dimineaţa, când ne-am uitat, patul gol... Stai acum şi caută-l în tot satul, că el n-o lua totdeauna într-o parte, văzuse că dăm de el repede, şi ca să ajungă la Râca fără să ştim noi cum, te pomeneai cu el te miri pe unde. Aşa a fost şi atunci când a pierit de