– Păi anul trecut, zise Alboaica. Şi continuă ea povestirea. O fi plecat el de-acasă noaptea, dar la mine, de, a ajuns târziu, răsărise soarele şi am crezut că mama ştie, n-aveam de unde să-mi dau seama că el a fugit. I-am dat eu o cană de lapte, a băut-o şi se uita aşa în cană. „Mă Mariţo, zice, ajunsei să beau lapte, tu nişte ţuică n-ai?...” I-am dat un păhărel de vin, că mi-a fost frică să-i dau ţuică, să nu-i ia de tot puterea şi s-a aşezat pe prispă şi a băut aşa din pahar jumătate... Îl ţinea în mână şi eu mi-am văzut de treabă şi când mă întorc el tot aşa rămăsese: „Ce faci, tată, zic, nu beai?” El se uită la mine, şi am văzut că nu înţelege; „Paharul, zic, dă-l peste cap, ziseşi că nu vreai să beai lapte. Nu-ţi place?”... „Ba îmi place”, zice, dar tot nu bea şi ţinea aşa paharul strâns în mână. Atunci m-am uitat şi eu mai bine la el şi mi s-a făcut rău, Niculae. Se împuţinase, săracul, nu erea ca bâtul, dacă îţi mai aduci tu aminte de el, aşa voinic şi cu oasele mari, când a murit i-am făcut un tron că abia avea loc în căruţă. M-am dat mai aproape şi întind eu mâna şi îi iau paharul să vedem ce zice. N-a zis nimic. Niculae, a rămas aşa, se uita şi la mine... Vedeam eu că ceva nu e bine, şi zic: „Tată, ce te doare?” „Nimic, zice, n-am nimic.” Şi îl văz că ridică iar capul şi se uită spre grădină. Se uita ţintă. Taman răsărea soarele şi era aşa linişte. „Mă, Mariţo, zice, ia uită-te, se făcu seară.” Am tăcut şi eu, mi s-a făcut frică. Bâtu n-a murit aşa, s-a lovit de-o buturugă în grădină şi şi-a sfărâmat un picior, uite-aşa se făcuse zob fluierul sub genunchi, şi a înjurat până a închis ochii, că de ce să se ducă pe lumea ailaltă din pricina unei buturugi. Pe urmă m-am mai liniştit eu şi am zis că dacă el e în stare să şeadă pe prispă înseamnă că nu e nimic, o fi din pricina drumului, de, i-o fi luat toate puterile şi de-aia nu-şi mai dă seama, dar îşi vine el în fire. „Treci, taică, i-am zis, colea mai la soare, că acolo ti-o fi frig.” Când pe urmă o văz pe mama val-vârtej, aflase unde era şi pune mâna pe el să-l tragă de mânecă să se ridice şi să-l ducă.

Aici ochii Alboaicei luciră, şi, trecând printr-o mişcare de la stânga la dreapta, capul ei se dădu pe spate cu o spirală care de astă dată nu mai putea fi de bucurie, ci de plâns, pe care îl alunga astfel ca să povestească mai departe cu glasul curat. Sau ar fi vrut poate să se oprească? Îşi adusese cumva aminte de ceva care nu putea fi auzit şi de urechi străine, sau ceea ce urma ar fi putut să supere pe cineva!? Se uită la Catrina: mama asculta şi ea ca şi ceilalţi, ai fi zis că ea uitase toate acestea şi era şi ea curioasă să audă ce s-a mai întâmplat, ca şi când nu despre ea şi omul ei era vorba. Alboaica povesti atunci mai departe:

– Eu mă luasem cu altele şi el cât stătuse la soare îşi venise în fire... S-a ridicat de pe prispă şi a început să se sprijine în ciomag şi încet-încet, hai să meargă. Mama îl îndemna şi îl firuia, nu-ş’ ce-i spunea, că dacă n-o să-l ţină de-aici înainte numai în casă, să-l încuie şi să nu-i mai dea neam drumul. Da’ nu mai ştiu ce i-a zis, că l-a firuit, nu mai ţin minte, şi tata zice: „De ce mă firui tu, fă, pe mine?” Şi ridică ciomagul şi jap! îi trage una pe spinare. M-a pufnit râsul, dar am văzut eu că nu e de râs, şi m-am dat după coşar... Ei, şi pe urmă, nu-ţi mai spun, Niculae, ce-am păţit cu el, că n-a mai putut să meargă şi cum să-l ducem acasă că era departe. Mergea el, de, aşa, doi-trei paşi, dar pe urmă, chiar dacă îl ţineai, se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos. Altfel n-avea nimic, îl întrebam mereu: „Tată, te doare ceva?” „Nu mă doare nimic”, zicea. Ce să-i facem, cum să-l ducem acasă? îi spun eu lui Sande: „Du-te, mamă, şi fă rost de-o căruţă cu cai, să-l punem în căruţă şi să-l ducem acasă.” „De unde căruţă şi cai, zice Sande, nimeni nu mai are voie să ţină căruţă cu cai, ce, nu ştii?” „Du-te, zic, la gospodărie şi spune-i lui alde Moreanu să-ţi dea, că acuma l-am ales pe el preşedinte şi e om la locul lui, o să-ţi dea.” Da’ Sande zice că nu se duce el acolo, că o fi el Moreanu om la locul lui, dar aşa s-a dus Marin al lui Matei Dimir să ceară s-o ducă pe fi-sa la gară, că pleca la şcoală, şi unul de-acolo l-a trimis la alde Ilie Nica, care are grijă de cai, şi Ilie Nica i-a spus că îi dă cu condiţia să-i care şi lui nişte lemne din Cotigeoaia. „Du-te, Sande mamă, zic, spune-i şi tu că îi faci şi pe urmă nu-i mai faci.” „Mai bine îl duc pe bâtu în braţe, zise Sande, dar eu la nenorocitu ăla să-i cer cai nu mă duc.” Şi s-a apucat el să-l ia pe tata în braţe. Ce să-l ia, că era greu şi ce crezi, Niculae, că a făcut Sande? Aveam o roabă şi l-a pus pe tata în ea şi uite aşa l-a dus până acasă. Să fi văzut cum stătea tata cu capul ridicat şi se uita pe drum. Şi Sande zice: „Îţi place, bâtule, să te plimbi aşa pe drum?” „Îmi place, mă, Sande, zice, numai ăleia bătrâne nu-i place şi nu vrea să mă lase! Ea