crede că n-o să ajungă şi ea ca mine!” „Bine, bâtule, zice Sande, uite las roaba la matale şi când oi mai putea şi eu aşa, vin să te plimb. Că acuma trebuie să mă duc la brigadă să fac procente.” Da’ n-a mai putut Sande, săracul, s-a întors acasă si zice: „Mamă eu nu mă mai duc pe bâtul, mi-e milă de el cum îl văz că se topeşte, zici că parcă nici nu mai e el m-apucă plânsul”. Şi când a zis vorbele astea a şi început să plângă Sande, că aşa e el din toţi copiii mei, ţi-ar aduce cu spinarea sacul de cinci duble până la gară, dar de ce îi e lui milă când îi e, să nu-i ceri, fiindcă nu poate... Din ziua aia de când cu roaba nici nu l-a mai văzut şi nici acuma n-a venit, nu l-am lăsat noi...

Alboaica tăcu.

– Şi cum a murit? zise Niculae întru târziu. L-a durut ceva?

– Nu l-a durut nimic, răspunse Ilinca. De vreo două săptămâni nu se mai ridica deloc din pat şi atunci ţi-am trimes eu telegrama.

– Eram plecat, zice Niculae, şi Marioara s-a întâmplat să fie şi ea plecată într-o tabără...

– Eşti însurat tu cu Marioara? zise Alboaica.

– Ce-ţi pasă ţie cu cine sunt însurat? răspunse Niculae.

– Ce face ea la Bucureşti? Am auzit că are şi ea serviri, reluă Alboaica parcă înveselită de răspuns.

– E la un preventoriu de copii, e asistentă medicală.

– Doctoriţă? zise, fără să se mire, Alboaica.

– Ei, doctoriţă! exclamă Niculae, a făcut şi ea şcoala tehnică sanitară, trei ani.

– A, ca un fel de sanitar... Şi ea de ce n-a venit?

Dar Niculae nu răspunse.

– Şi, cum a murit? reluă el.

– Păi când ţi-am dat eu telegrama, zise Ilinca, nu mai cunoştea. „Cine sunt eu, tată?” îl întrebam. „Mariţa lui Turcin”, zicea, şi eu mai râdeam, credeam că face dinadins. Dacă îi dam să mănânce, mânca. „Mănânci, tată?” „Mănânc!” zicea. „Mai mănânci?” îl întrebam. „Nu mai mănânc.” Era greu, mama s-a chinuit cu el, de, om bătrân, nu mai putea nimic. Când şi când lovea cu braţele şi atunci chemam doctorul şi îi făcea o injecţie. Se liniştea el atunci şi adormea. Cu vreo trei zile înainte să moară, tot aşa, a venit doctorul şi i-a făcut injecţie în mână. „Cum e, tăicuţule, zice doctorul, cum îţi merge?” M-am uitat şi eu la el, parcă ziceai că acum o să-i fie bine. Injecţiile veneau şi îl făceau că înţelegea tot ce îi spuneai şi vorbea şi el. „Domnule, l-am auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” Doctorul zice: „Dar acuma, tăicuţule, cum îţi este?” „Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conştient”... Pe urmă a dormit el, şi când şi când se trezea şi se uita aşa ceasuri întregi pe geam... Pe urmă noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi ailaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit...

Între timp intraseră în odaie o mulţime de inşi, şi printre ei un militar care se uita la Niculae deschis cu o privire insistentă şi parcă frăţească. Ilinca îi spuse lui Niculae că ăsta era bărbatul ei, subofiţerul de la unitatea de aviaţie de la aerodrom cu care se măritase atunci în toamna aceea... Şi spunând acestea puse mâna pe doi copii care tocmai intraseră şi ei în casă şi îi dădu afară.

– Sunt ai mei, zise ea. Ieşiţi, mă, afară, nu vă e ruşine să intraţi aici peste oamenii mari? Hai, afară...

Dar se aplecă şi îngenunche în faţa lor înainte de a-i da afară, şi le drese cămăşile la gât, le încheie nasturii, le dădu la o parte, cu un pieptene, părul de pe frunte, iar pe cel mai mic îl luă în braţe ca să-i ridice mai sus pantalonaşii... Catrina se apropie şi îl măsură pe Niculae de sus până jos, cu o privire severă:

– De ce trăieşti fără cununie ca păgânii?

Niculae însă nu-i răspunse, parcă nu mai era nici el de mult acolo şi nu mai înţelegea bine ceea ce se spunea. Îşi lăsă fruntea în pământ şi rămase astfel clipe lungi. Nimeni nu mai zise nimic. Apoi el se ridică abia murmurând, fără sânge în obraji, spuse că el acuma nu mai poate să mai stea şi că la noapte trebuie să fie la Bucureşti, după care îşi luă ziua-bună de la toată lumea şi ieşi fără şovăieli şi fără să se uite înapoi.

 

XII

Şoferul care îl adusese în sat era din Pălămida, fiindcă cel cu care venise de la Bucureşti i se stricase maşina şi Niculae nu mai avusese răbdare să aştepte. Raionul de partid nu avusese nici el vreuna liberă în acel moment şi atunci i se dăduse maşina sfatului, a tovarăşului Iosif, care nu mai făcea nici el parte din activul de partid al comitetului raional, dar ajunsese în schimb preşedinte al comitetului executiv.

Acum maşina străbătea cu grijă drumul deloc neted şi Niculae stătea tăcut şi se uita pe fereastră. Era toamnă târzie, dar era soare şi uscat şi câmpia zăcea împăcată sub lumina înserării. Şoferul manevra des, şi într-o vreme maşina se opri cu botul chiar sub fundul unui măgar pe care nu-l putuse ocoli ca să nu dea într-o groapă mai mare. Proprietarul, un ţăran foarte tânăr, ridică o jordie şi îi aplică măgarului o lovitură energică pe spinare şi făcu loc. După ce trecură şoferul rânji:

– Marca Simson, zise el, aprindere cu ciomagul.

Adică asta era ăla din urmă, cu mijlocul lui ciudat de locomoţie... Nu merseră prea mult şi dădură de alt măgar, tot aşa, înhămat la un fel de troacă pe două roţi în care însă proprietarul dormea în ea aşezat pe nişte trăişti.

– Ăsta unde dracu s-o fi ducând la ora asta? se miră şoferul. Unde te duci, mă nene? strigă el când trecu pe lângă troacă, scoţând capul pe fereastră.

Dar nu primi nici un răspuns, deşi omul, la sunetul claxonului, se trezise şi se uita cu