– Unde-ai plecat la ora asta? repetă şoferul cu o voce de om prea blazat de câte a văzut el pe drumurile lui, dar cu care s-a obişnuit şi i-ar fi fost urât să nu le mai întâlnească.

Omul tot nu-i răspunse, ca şi când n-ar fi înţeles limba, şi atunci şoferul, văzându-şi de drum, reflectă ironic:

Două roate şi-un măgar –

Atelaj particular!

– Acum două săptămâni, continuă el, am luat-o şi pe fi-mea până la Mozăceni, a reuşit acuma să intre la facultate, la filologie, şi când a văzut ea d-ăştia pe şosea zice: „Tată, eu ştiam că numai în Spania sunt pline potecile de măgari, că e ţară muntoasă, la noi aveau înainte numai ciobanii”. „Ei, acuma îi au şi oamenii, i-am zis eu”. Când s-a făcut colectivizarea totală, au uitat să-l considere animal socialist şi atunci oamenii, din interzicerea cailor, au început să crească măgari.

Şoferul dăduse acum de drum bun şi, ca să-i abată pesemne gândurile prietenului şefului său, ştiind de unde îl aducea, continuă:

– Ştiţi ce scumpi sunt? Uite-aşa un puiandru costă cât un cal dinainte. La Mozăceni stă tata, e şi el colectivist, că i-a băgat pe toţi, n-a mai stat să-i gâdile la subsuori cu munca de lămurire, cum au făcut atâţia ani. Tata avea şi el şase pogoane, dar de când îl ştiu se tot văita, că aoleo că avem pământ puţin, că ce bine ar fi să mai avem noi un lot de încă şase pogoane... Acum i-au lăsat şi lui acolo ceva în folosinţă personală cât să pască un cal priponit. Să vezi cum îl mai munceşte, el cu bătrâna, şi cum îl sapă de câte cinci ori! Şi-i zic: „Cum e, tată, când te văitai că ai pământ puţin? Acuma ţi-ajunge arii ăia care ţi i-au mai lăsat?” „Măi băiatule, zice, să am eu acuma din alea şase pogoane câte le-am avut numai două, şi le-aşi pupa!...”

Şoferul observă însă pesemne că prietenul şefului său rămânea mai departe cu privirea dură pierdută peste câmpuri şi că chipul nu i se lumina şi atunci tăcu şi se făcu atent la drum, fiindcă treceau prin sate apropiate mult unele de altele şi pline de orătănii şi de copii. Ieşiră apoi după câtva timp din nou la drum întins şi acum soarele roşu scăpata într-o văpaie ca într-un imens incendiu înţepenit la orizont. Pe acest drum lung, mai întâlniră un om cu un măgar, apoi un convoi lung de tractoare, o întreagă brigadă înşiruită pe mai mult de un kilometru, apoi nu mai întâlniseră nimic şi maşina se pierdu în umbra asfinţitului, spre oraşul de câmpie unde Niculae avea să-şi reia şoferul său, care ştia mai bine decât acesta când trebuie să tacă şi când e cazul să vorbească...

XIII

„...N-aşi fi putut să cred că abia un an mai târziu aveam să-mi dau cu adevărat seama că sunt un om care nu mai are tată. Mi-a scris Ilinca să viu la parastas şi am venit singur şi la întoarcere încă mi se părea că am venit de-acasă unde el erea mai departe în pridvorul lui, când m-am uitat la Marioara şi am văzut pe chipul ei o îngrijorare. Se uita direct la mine şi privirea îi era grea de nelinişte: cum te simţi? parcă mă întreba. Sunt cu tine, ştiu că acum eşti singur, dar ne ai pe noi, femeia şi copilul tău. Şi atunci m-am simţit singur, fiindcă dincolo de îngrijorarea ei, îi lucea în ochi parcă şi un triumf că pentru ea se apropiase momentul pe care îl dorise tot timpul şi că tot pregătindu-se până atunci să poată trăi şi singură cu copilul, nu renunţase nici o clipă la ideea care mijise odată, de mult, în mintea ei de fată, că Niculae al lui Moromete era băiatul care îi plăcuse ei şi cu el trebuia să se mărite. Fiindcă a ştiut să facă din credinţa mea cu o minciună ce n-a fost în stare în atâţia ani de aşteptări. Îmi plăcuse de ea, ca de o consăteancă, când a venit atunci la poartă la comitetul de partid... Nu mi-era bine şi chipul ei îţi da un fel de linişte, nu-i păsa ei dacă un bărbat la care ţinea era sau nu membru în comitetul raional... Fapt e că a picat la ţanc şi după ce am plimbat-o până seara prin oraş am dus-o acasă unde stătea în casa silvicultorului ăla plecat la Sinaia cu domnişoara Palici. Şi acolo, zice, la poartă: „Am o veste mare să-ţi dau”. M-a făcut curios şi apoi înăuntru în casă: „Mă mărit, Niculae, zice, am venit la tine să-mi iau la revedere.” „Ei, cu cine te măriţi?” „Cu un băiat pe care l-am cunoscut astă-primăvară când veniră ăia cu sonda şi găuriră pământul în Grama să scoată petrol.” N-aşi putea să spun că m-a găsit cu inima moale din pricină că Ghimpeţeanu mă anunţase în ziua aceea că n-o să mai fac parte din comitet, şi că unii parcă nici nu mă mai cunoşteau! Cine îşi face iluzii!... Mi se pare normal, din moment ce nu mai eşti printre ei, ce să mai vorbească cu tine, n-ai de ce să te miri că se face că nu te vede, deşi ai lucrat cu el! Ai căzut, eşti bun căzut... Ceea ce nu-l împiedică să zică pe urmă, să trăiţi, tovarăşe, cum s-a întâmplat ulterior când am revenit la secretar în comitetul regional şi am mai găsit câţiva dintre ei care mai rămăseseră de sămânţă, aţi fost la şcoala superioară de partid, sigur că da, la sapă şi la lopată, ani în şir în grădina Mogoşoaia, tâmpitul, vroia să spună că nu crede, deşi ştia perfect de bine ziua când nu ca să mă trimită la şcoală m-a scos Beju... Şi în ziua aia înainte să mă anunţe Iosif ce primejdie mă pândea parcă se sfârşea ceva ca şi în ‘45 după război şi în calea mea la o răspântie apărea o fată, mă ţinea de braţ pe stradă şi se lipea de mine. N-aveam