inima moale, dar speranţele mele erau turburi, eram atât de derutat... La orice m-aşi fi aşteptat dar nu o astfel de lovitură pe care o primisem şi nu era singura, parcă aveam presimţirea că asta nu era totul... „Şi, Niculae, am venit să-mi iau la revedere”, zice. Foarte bine! Nu mai vrea nimic, era împăcată, a înţeles din seara aceea, când m-am dus eu la poarta ei, să nu se mai agaţe! Dacă vrea fata să-şi ia la revedere, e din satul tău şi ăştia sunt cei de o seamă cu tine, alţii nu mai sunt decât mai mari sau mai mici, şi de prin alte părţi. „Bine, Marioară, îmi pare bine, zic, mă bucur...” „Plec acum din sat după el.” „Departe?” „Păi la Moreni!” Ce mai depărtare şi mi-am adus iar aminte de Ileana, ce fată mai iubisem eu în pragul măritişului, aveam în palmă strânsoarea ei, se vede că se întâmplă ceva cu ele în momentele astea, că mă miram ce glas senin avea, uite îi pare şi ei bine, săraca, nu mai stă să mă aştepte pe mine şi avea mereu colţurile gurii întinse într-un surâs vârât în obraz, de bucurie, pesemne când nu mai vrei nimic de la nimeni, îţi ajunge ce ai tu... „Şi ştii, zic, că nu mai sunt la raion?” „Nu ştiu, zice, dar o să te trimită la alt raion, mă mir că îţi place, mă uit şi la tata că uneori se perpeleşte noaptea şi nu poate să doarmă şi înjură de i s-a făcut sufletul negru, de ce să ajungi să ţi se facă aşa, ce bucurie oi mai fi având? Că nu mai dai cu sapa... Dar când laşi sapa jos ştii că e odihnă, şi nu-ţi mai pasă de nimeni, pe câtă vreme în munca asta a voastră vai de odihna aia... Mie să ştii că îmi pare bine că te-au scos...” „Da’ ce, zic, e obligatoriu să ajungi ca alde tac-tău?” „Nu e, zic şi eu, o meserie e mai bună, ştii că faci ceva şi când vii acasă îţi vezi de ale tale, că n-o să trăieşti două mii de ani...” Şi atunci am scuturat din cap de ameţeală fiindcă mi s-a părut că aud până şi glasul Ilenii şi până şi mirosul părului ei umed de rouă şi atunci am pus mâna pe ea şi am apucat-o de umăr şi până şi umerii ei erau la fel de moi şi de plăpânzi ca ai Ilenii. Da, asta e iubirea cea mare a unei fete: înainte de măritiş cu câteva săptămâni, maximum o lună, dacă ar şti cei care se însoară ar amâna sau nu i-ar da răgaz, în ziua când ar cere-o s-o şi ducă la primărie... Dincolo se vedea lumina aprinsă şi Marioara s-a dus şi i-a spus ceva domnişoarei studente Palici, în tot cazul nu să stingă lumina, fiindcă n-a stins-o... „Ei, zic, dacă tot te măriţi şi ai ţinut atât de mult la mine...” Şi am întins-o pe pat. Marioara, atât de vitează, a început să tremure. Hm! Nu era ca Ileana! Era fată mare... Şi după ce am făcut-o să nu mai fie, iar nu mai semăna cu Ileana, a stat lângă mine ceasuri întregi până s-a făcut ziuă, şi n-a scos o vorbă, numai inima îi bătea şi îi ardea fruntea, avea temperatură... Şi mie mi-era milă, uite, zic, cât ţine la mine, am judecat-o greşit... Când colo, o aud că îmi spune că nu e vorba de nici-un măritiş. Hm! Iată cum umblă fetele cu minciuni şi cum reuşesc cu ele mai bine decât cu un adevăr... Dacă mi-ar mai fi spus o dată că ţine la mine, plecam şi acolo o lăsam... În zilele alea a rămas însărcinată... A venit la mine la seră că n-are nici o pretenţie... Da’ când l-a făcut, am avut eu, nu puteam s-o las aşa, i-am dat cât am putut din salariul meu de grădinar şi acum puştiul are aproape zece ani, seamănă la frunte şi la ochi cu tata, parcă l-ar fi făcut el, nu eu... Şi în seara aia când m-am întors de la înmormântarea lui: nu simţeam atunci nimic, m-am uitat la ea mirat, am mângâiat-o şi eu, dar i-am spus că nu-mi face bine s-o văd cu obrazul strâmb ca o oglindă urâtă în care m-aşi uita... Să se ducă să nu lase să doarmă singur copilul... iar eu eram foarte calm... Nu mă durea absolut nimic, sufletul nu doare, numai se strânge, se apropie de nesimţire, ceva parcă se încetinise în lucruri, stătea fiecare la locul lui, geamul deschis, oraşul şi străzile izolate, şi cerul... Muream parcă şi eu ca în ziua când am ieşit din spital fără Simina mea... Acum eram fără tatăl meu, pentru totdeauna... Îmi aminteam şi de ziua când el mi-a spus că nu mă mai dă la şcoală, tot aşa am simţit şi parcă mă vedeam pe mine de la distanţă, ca pe un străin, şi nu mă interesa... Nici nu mai ştiu cum am adormit, iar dimineaţa m-am sculat ca de obicei, m-am îmbrăcat şi am plecat la comitet. În ziua aia trebuia să plec pe teren cu Deaconu, nu ştiu de ce pun unii ochii pe mine şi vor să mă scoată din munca de partid, deşi acuma, hm, e cam greu... Ne-am urcat în maşină şi am plecat, eram în plin sfârşit de campanie de toamnă... Ieşeam pentru întâia oară pe teren cu ăsta, mă cam ocolea în anumite acţiuni, ca să poată pe urmă să mă critice. Numai că primul-secretar, de, nu semăna cu cel care n-a vrut el să mă primească atunci în chestiunea Beju, unde pleca mă lua cu el şi nu era de acord când Deaconu începea aşa pe departe să pună în discuţie activitatea mea... Pesemne că văzând situaţia asta s-o fi gândit să renunţe pentru moment şi hai să mergem pe teren... Seara la întoarcere l-am găsit pe fostul meu notar în birou... Şi am intrat la el. „Ei, ce este?” „Vreau să-ţi