urmărit pentru a-l găsi pe Inigo l-au vrut mort, chiar foarte mort. Ei l-ar fi găsit în cele din urmă. Datorită faptului că ai făcut echipă cu mine, am ajuns aici primii.

– Și cine a rămas în viață pe Hanko ca să-ți mulțumească pentru asta?

– În regulă, ajunge, a spus Inigo, strângând-o de braț. Suntem încă în viață, fapt pentru care recunosc că îți suntem datori. Dar trebuie să admiți că faptul că m-ai urmărit ca să împlinești dorințele ideologice ale unei facțiuni nu este grozav pentru mine.

– Nu știu ce-ți este rezervat, a spus Aaron. Dar cât de rău poate fi?

Inigo a rămas tăcut. Corrie-Lyn era tulburată de modul în care gaia-particulele lui erau din nou închise, izolându-i emoțiile. Era obișnuită să împărtășească fiecare sentiment cu el. Cu șaptezeci de ani în urmă.

– Deci, la cine mă duci? a întrebat Inigo.

Aaron avu bunul-simț să se arate stânjenit.

– Nu știe, a spus Corrie-Lyn.

– Pot cel puțin să întreb unde mergem?

– Ei bine, a tărăgănat Aaron. Trebuie să recunosc că nu mai sunt prea sigur.

– Ce?

– Ai spus că știi întotdeauna ce să faci în continuare, a protestat Corrie-Lyn. Creierul tău este ca o diagramă veche. Termini o sarcină și următoarea apare imediat. Ei bine, acum ai Visătorul, trebuie să știi unde să-l duci.

– Lucrurile stau cam așa: în condiții normale aș ști exact ce să fac în continuare.

– Condiții normale?

– Suntem pe o navă a Marinei. O, ăăă, navă a Marinei împrumutată.

– Și ai avariat-o, a spus Inigo laconic.

– Avariată? a întrebat ea alarmată. Perspectiva de a-și petrece tot restul vieții ei, fie el lung sau scurt, în interiorul acestei nave împreună cu imbecilul de Aaron nu era un gând liniștitor.

– A trebuit să fac niște manevre de zbor extreme pentru a vă localiza, a explicat Aaron. Hai să spunem doar că am cam scos-o din garanție. Partea bună este că există o mulțime de duplicate și un inventar mare de piese de schimb. Unitatea de comandă a elaborat un program de reparații, iar boții lucrează din greu la el.

– Stai, a spus Corrie-Lyn. Unde suntem acum?

Ea presupunea că după patru ore ar fi trebuit să fie cu mult în afara sistemului Hanko.

– La un milion de kilometri de Hanko, a răspuns Aaron. Și așteptăm.

– Să ce?

– Iată cum stă treaba: aceasta este o navă a Marinei, și ei le construiesc ca lumea. În starea noastră actuală am putea zbura cu viteză supraluminică, dar eu nu mă simt înclinat de a face acest lucru chiar acum. Boții au nevoie de ceva timp pentru a ne readuce la un nivel funcțional minim. Acum, așa cum îmi dictează instinctul, nu mă deranjează să aștept. Când vom ajunge iar la jumătatea unui nivel decent de pregătire de zbor, voi ști ce să fac.

Inigo clipi surprins.

– Întotdeauna este așa?

Corrie-Lyn suspină.

– Da. Mă tem că așa e.

Nu era mâncare la bord. Membrii echipajului aveau fiecare propriul său stoc de articole speciale fără de care pur și simplu nu puteau trăi. Așa că Inigo și Corrie-Lyn au trebuit să deschidă pachetele de băuturi calde de ciocolată portocalie făcute pe Luranda, cu bezele de la Epual. Pachetele aveau autoîncălzire, ceea ce era bine, unitatea culinară fiind una dintre victimele la care boții lucrau de zor. Jumătate din lichidul lor cu nutrienți de bază fusese ejectat din rezervorul spart.

Mobilierul cabinei era foarte jos pe lista de priorități pentru reparații, astfel încât s-au strecurat în curbele neregulate ciudate cât de confortabil au putut sorbind din cănile de metal. Aaron stătea cu ei o parte din timp. De multe ori însă pleca să inspecteze ceea ce se făcuse în diferite părți ale navei.

După o altă ceartă, Corrie-Lyn îl făcu să deschidă rețeaua navei, cu unele restricții puternice de acces în schimb. Cel puțin asta însemna că ea și Inigo aveau permisiunea să vadă imaginile primite de la senzori.

Hanko era o semilună de argint așezată într-un spațiu stelar neobișnuit de sterp. Senzorii care îi rămăseseră lui Lindau acopereau imaginea vizuală cu o serie de date gravitaționale. Puteau urmări, de fapt, modul în care distribuția masei se modifica pe măsură ce m-reductorul Hawking mânca lumea din interior. Mari unde gravitaționale-buclă se extindeau și se contractau în jurul planetei, trepidând în ritmul unei inimi muribunde. Mișcările lor deveneau tot mai nesigure pe măsură ce procesul începea să se accelereze spre teribilul său final. Nucleul de magmă era acum absorbit într-un ritm fenomenal de gaura neagră ce continua să se dilate. Plăcile tectonice se ridicau și se spulberau în timp ce mantaua se adapta la presiunile interne care se schimbau în fiecare minut. Gheața care acoperise toate oceanele în ultimii o mie de ani s-a rupt în iceberguri vaste de dimensiunile unor mări care au început să derapeze peste solul frământat și lanțurile muntoase care se prăbușeau.

Aaron s-a întors în cabină.

– Este pe cale să devină critic, a anunțat solemn.

În timp ce vorbea, nori de furtună albi strălucitori au început să sclipească într-o nuanță portocalie, umplând semiluna până la o sferă perfectă de lumină de chihlimbar. Intensitatea acesteia a crescut rapid, iar atmosfera a început să se extindă. Uragane masive au țâșnit până dincolo de ionosferă, răsucindu-se în spațiu în timp ce gazele ardeau cu căldură nucleară.

– I-am urat de bine, i-am urat să plece, a cântat Aaron în șoaptă.

Sub atmosfera sfâșiată, mantaua a detonat. Segmente de rocă de dimensiunile unui continent au perforat spre exterior din mijlocul oceanelor zdrențuite de lavă supraîncălzită.

– Splendoarea morții, odată cunoscută, iubită dincolo de rațiune. Evoluția țărmului etern, liber în sfârșit să spele cu el tot ceea ce dorești.

Dezlegată de constrângerile scoarței semisolide, lumina imploziei m-reductorului strălucea mult mai puternic decât steaua din apropiere. Spectrul său alerga de la un roz delicat la albul pur, accelerând apoi în