sus. Ei bine, îmi spune de unul, un tată ramolit, funcţionar la pensie, care stă într-un scaun cu rotile, că de trei ani nu-l mai duc picioarele. Îmi spune că există şi o mamă, o doamnă foarte rezonabilă, mămica asta. Fiul îşi are serviciul pe undeva prin gubernie, nu-i ajută. O fiică s-a măritat şi nu vine să-i vadă, iar pe lângă cei doi nepoţei pe care îi au în grijă (că nu le-au fost de-ajuns copiii lor), au luat-o şi pe fiica lor cea mică de la gimnaziu înainte să-l termine, fata face peste numai o lună şaisprezece ani, deci peste o lună o pot mărita. Cu mine, adică. Şi ne-am dus acolo. A fost mai mare caraghioslâcul! Mă prezint: moşier, văduv, de familie, cu relaţii, cu un capital, ei, şi ce dacă eu am cincizeci de ani, iar ea n-are nici şaisprezece? Cine se uită la asta? Că doar partida e ispititoare, nu? Ispititoare, ha-ha! Să mă fi văzut cum am discutat cu tăticul şi cu mămica! Merita să dai şi bani numai să mă fi văzut atunci. Intră ea, se aşază, dacă poţi să-ţi închipui, încă în rochiţă scurtă, un bobocel care n-a dat în floare, se înroşeşte, se aprinde ca zorii de zi (i-au spus, de bună seamă). Nu ştiu ce părere ai dumneata despre feţele feminine, dar după mine, aceşti şaisprezece ani, aceşti ochişori încă de copil, această sfială şi lacrimile de ruşine sunt mai ceva decât frumuseţea, iar ea mai e şi frumoasă ca o cadră. Păr blonduţ, numai buclişoare mărunte şi înfoiate, ca de miel, buze plinuţe şi roşii, picioruşele – o minune!... Ei, am făcut noi cunoştinţă, eu am spus că din motive de familie sunt grăbit, iar în ziua următoare, deci acum trei zile, am şi primit binecuvântarea. De-atunci, cum mă duc o şi iau pe genunchi şi nu-i mai dau drumul... Ei, se face roşie ca zorile, iar eu o sărut şi-o sărut întruna. Mămica, se-nţelege, caută să-i explice, îi spune că, uite, e soţul tău şi că aşa se cade. Într-un cuvânt, e o bomboană! Iar situaţia de-acum, de logodnic, poate că-i mai bună decât cea de soţ, zău aşa. E în ea ceea ce se numeşte la nature et la vérité7! Ha-ha! Am vorbit cu ea de vreo două ori – nu-i proastă deloc fetiţa; uneori se uită pe furiş la mine şi mă frige şi mai şi. Dar ştii, are o feţişoară ca a Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un chip fantastic, un chip de nebună îndurerată, nu ţi-a sărit în ochi? Ei, cam aşa ceva. Şi abia ne-au binecuvântat, că a doua zi i-am şi adus cadouri de vreo mie jumate de ruble: un colier de briliante, altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaletă pentru doamne, din argint – uite cam atât de mare –, cu fel de fel de lucruri, că până şi feţişoara madonei s-a îmbujorat. Am luat-o ieri pe genunchi, dar pesemne că prea neceremonios, fiindcă s-a înroşit toată şi i-au dat lacrimile, dar încerca să-şi ascundă faţa. Au plecat cu toţii pentru o clipă, am rămas cum ar veni singuri, şi numai ce mi s-a aruncat de gât (prima dată din proprie iniţiativă), m-a îmbrăţişat cu amândouă mânuţele, m-a sărutat şi mi-a jurat că o să-mi fie soţie ascultătoare, credincioasă şi bună, că o să mă facă fericit, că o să-şi dedice întreaga viaţă acestui lucru, fiecare clipă din viaţa ei, şi o să jertfească pentru asta tot, tot, iar pentru toate astea nu vrea de la mine decât stima mea şi nu-mi mai trebuie, zice, „nimic, nimic, nici un fel de daruri“! Acum, recunoaşte, să asculţi o mărturisire ca asta între patru ochi, de la un îngeraş de şaisprezece ani ca ăsta, care roşeşte feciorelnic de ruşine şi are lacrimi de entuziasm în ochi, recunoaşte că e destul de ispititor. Nu-i ispititor? Merită, nu? Păi, nu merită? Ei... ascultă... hai să mergem la logodnica mea... doar că nu acum!

— Într-un cuvânt, diferenţa asta monstruoasă de vârstă şi pregătire te excită! Chiar ai de gând să faci o asemenea căsătorie?

— Dar de ce nu? În mod sigur. Fiecare se gândeşte să-i fie lui cât mai bine şi traiul cel mai vesel îl duce acela care reuşeşte să se înşele cel mai bine pe sine. Ha-ha! Dar ce te-a apucat de-o faci atâta pe virtuosul? Ai milă, tăicuţule, eu sunt un păcătos. He-he-he!

— Cu toate astea te-ai îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel... de altfel, ai avut motivele dumitale pentru asta... acum înţeleg totul.

— În general, iubesc copiii, iubesc foarte mult copiii, izbucni în râs Svidrigailov. Legat de asta pot chiar să-ţi povestesc un episod mai mult decât interesant, care nu s-a sfârşit nici acum. Cum am sosit, chiar în prima zi, am şi pornit prin tot felul de cloace din astea, după şapte ani, m-am aruncat pur şi simplu asupra lor. Poate ai remarcat că nu mă grăbesc să mă văd cu anturajul meu, cu prietenii şi amicii dinainte. Vreau s-o întind cât se poate mai mult fără să-i văd. Ştii, la Marfa Petrovna, la ţară, m-au chinuit cumplit amintirile despre toate locurile şi locşoarele astea secrete, unde un om priceput poate să găsească multe. Să le ia dracu’! Norodul o ţine într-o beţie, tineretul instruit putrezeşte în visuri şi iluzii irealizabile, se degradează pierdut în teorii; de pe nu se ştie unde au venit o groază de jidani şi dosesc banii, iar în rest, toţi trăiesc în dezmăţ. Din primele ore am simţit mirosul bine cunoscut al oraşului ăstuia. Am nimerit la o seară aşa-zis dansantă, într-o cloacă oribilă (mie-mi plac cloacele cele mai sordide), şi se-nţelege, se dansa un cancan cum nu se pomenea neam pe vremea mea. Da, aici s-au făcut progrese. Când mă uit, văd o fetiţă de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansând cu un