de determinate, fără să le pese cât de multe daune colaterale erau provocate pentru atingerea obiectivului lor. Imaginile stârniseră în oameni un sentiment uriaș de furie și revoltă. Minoritatea rezidenților care se duseseră cu vitejie la lucru, ca de obicei, pe la mijlocul amiezii se îndreptau deja spre casă. Aproape nimeni nu s-a prezentat pentru schimburile de noapte. Sentimentul de asediu era în creștere. Casele au fost încuiate de două ori și alarmele activate.

Araminta nu a trebuit să vadă decât primele trei episoade atroce pentru a realiza legătura între bietele nefericite. Semănau cu ea.

– Dulce Ozzie, a gemut când a treia a fost târâtă din ​​mijlocul unei străzi din cartierul Espensten, în timp ce cei doi copii mici țipau speriați că mami era luată cu forța de lângă ei.

Protestele venite din întreaga Confederație s-au amplificat la vederea scenei, dar asta nu a schimbat comportamentul paramilitarilor.

Sentimentul de depresie i-a crescut când a văzut că planeta suferă din cauza ei, iar modul în care Lordul Cerului o respinsese pe Justine nu a ajutat-o nici el. Araminta era furioasă din această cauză. La urma urmelor, ea își asumase un risc pentru a-l contacta pe Lordul Cerului și a obține primirea Justinei în Gol. Efortul nu dusese la nimic. Justine nici măcar nu ajunsese la Inimă. Nu va mai fi nicio negociere acum, nicio explicație către orice o fi fost ceea ce controla Golul cu privire la prejudiciile pe care le cauza.

Araminta nu putea face nimic în legătură cu asta, și nici cu orice altceva, de fapt – în afară de a se preda, fapt care ar fi rezolvat totul foarte rapid. A făcut, în schimb, ceea ce îi recomandase Laril. S-a afundat în gaia-câmp, pierzându-se în mijlocul efuziunii emoționale și al mesajelor de ademenire șoptite și al amintirilor spectaculoase divulgate de cuiburile de confluență. Existau niveluri, sau straturi, sau poate că era prea rigidă în aplicarea unor astfel de etichete. Erau cu siguranță aspecte diferite ale universului emoțional în care se putea cufunda.

Visele, desigur, erau fundamentul primar al gaia-câmpului. Visele lui Inigo și ale altor nenumărate miliarde date cuiburilor de confluență de creatorii lor, toate identificabile prin semnătura lor emoțională unică. Oricare dintre aceștia se putea ridica în conștiința ei la chemarea unei stări de spirit sau imagini potrivite, exact așa cum lucrau amintirile în interiorul capului ei – simplă asociere. Deși visele lui Inigo păreau să aibă toate niște etichete puternice, fiind cel mai ușor de dobândit dintre toate.

Așa că, în timp ce taxiul său rătăcea împins de software-ul dubios al lui Laril, Araminta se plecă în fața inevitabilului și trăi primele câteva vise ale lui Inigo, pentru ca după câteva ore să se desprindă zâmbind exuberant în timp ce tânărul Edeard mergea pe Bazinul Birmingham pentru a-l învinge pe Arminel. Îi venea să chiuie de bucurie în interiorul cabinei. Makkathranul era o plăcere, cu arhitectura sa stranie și genistarii ciudați, populat de maeștri și de doamne bogate și pompoase ieșite dintr-un text incredibil de vechi. Se întrebă dacă Edeard va sfârși căsătorindu-se cu Kanseen sau cu Salrana. Ambele finaluri ar fi fost minunat de romantice. Și era convinsă că totul avea un fel de final ridicol de fericit, nu că și-ar dori vreodată să trăiască într-o astfel de cultură înapoiată.

În afara viselor lui Inigo despre Edeard existau vocile purtate de vânturi de emoție pură: emisiile zilnice ale concetățenilor ei, locuitorii orașului Colwyn. Gaia-câmpul era într-adevăr într-o stare sumbră. Dincolo de taxiul ei, grijile și frica majorității oamenilor aproape înecau speranțele fervente al adepților Visului Viu că cel de-al Doilea Visător s-ar afla cu adevărat lângă ei.

Poate din cauză că moștenirea ei Silfen era cea care o livra gaia-câmpului și nu gaia-particulelor, ca pe toți ceilalți, întregul univers ciudat de memorie și emoții primare părea remarcabil de clar pentru ea. Era capabilă să se ridice deasupra gălăgiei emoționale pentru a studia compoziția acestui cosmos ciudat într-un mod calm și obiectiv. Făcând mai degrabă asta, decât să se cufunde pur și simplu la întâmplare, percepea ceva ce mintea ei interpreta ca mici zone neutre. Șuvițe de nimic ancorate peste tot în întreaga bulă. Cel mai ciudat era modul în care o atrăgeau. Straturile exterioare reverberau la o stare emoțională care era aproape identică cu a ei. Dar cântecul acela de sirenă mental o făcu prudentă. Când le ținu agățate în minte, simți cârligele subliminale către cuiburile de confluență ale orașului.

Ozzie! Visul Viu își dorește într-adevăr cu disperare să mă găsească.

Se despărți cu grijă de capcanele înșelătoare. Dincolo de constelația insolent de strălucitoare de gânduri umane se afla seninătatea veșnic-prezentă a Silfen Motherholm.

– Mă cunoașteți? a întrebat ea trepidând.

Răspunsul nu a fost specific, nu un discurs în termeni umani, ci mai degrabă un sentiment cald de recunoaștere și de bun venit.

– Mă puteți ajuta?

Tristețe, nu răceală. Era regret, mai degrabă decât o respingere.

– Ar putea încurca rău lucrurile.

Căldura reconfortantă a îmbrățișării unei mame.

– Aș vrea să am atât de multă încredere în mine. Aveți vreo idee despre ce e vorba aici?

O lumină de aur strălucitoare îmbie fiecare celulă a corpului ei, ca și când un zâmbet de înger pătrunsese prin nenorocirea orașului Colwyn.

– Oh, pentru numele lui Ozzie, bine, îl voi întreba din nou.

Și se întinse dincolo de Silfen Motherholm în căutarea celui care pândea chiar la marginea percepției ei. Atentă de data aceasta, evitând observatorii vigilenți, vorbind mai degrabă încet în sine, decât să strige peste treizeci de mii de ani-lumină. Un apel care o găsi scăldată într-o luminiscență similară cu cea a nebuloaselor Golului, desfătându-se în curgerea senină a universului din jurul ei.

– Bună ziua, i-a spus ea Lordului Cerului.

– Te aștept, i-a răspuns el.

– Tu ai fost cu prietena mea? Cea care este acum în interiorul universului vostru?

– Eu nu am condus pe nimeni din specia voastră de o lungă perioadă