– Asta nu înseamnă mare lucru, murmură Araminta cu amărăciune. Dacă aș veni în universul tău, m-ai îndruma spre nucleu?

– Da, aș face-o.

– Imediat?

– Imediat ce ai ajunge la împlinire.

– Ah. Adică nu a-i face-o, nu-i așa? Niciunul dintre voi nu ar face-o.

– Mă bucură dorința ta de a ajunge la nucleu. Te voi călăuzi.

– Când cei din specia noastră au ajuns pentru prima dată în universul vostru, unde i-ai călăuzit?

– Rudele mele le-au arătat unde pot trăi și ajunge la maturitate.

– Deci, vei duce oamenii la planete, dar nu la nucleu? Interesant.

– Eu îi voi călăuzi pe cei care au ajuns la împlinire…

– Da, da, m-am prins.

– Vii acum?

– Mulți din specia mea vor încerca să ajungă la tine.

– Aștept cu bucurie.

– Dar, ajungând la tine, vor sacrifica miliarde de alte persoane, trilioane de vieți vor fi pierdute în timp ce universul vostru va distruge galaxia. Ce simți în legătură cu asta?

Știa că risca să declanșeze o altă fază de devorare, dar reușise să-l calmeze data trecută.

– Nu toți ajung la împlinire. Specia voastră devine puternică. Puțini dintre voi vor fi lăsați să urce doar în țesătură.

– Ai înțeles, măcar, că există un univers în afara universului tău?

– Există doar aici, doar universul și nucleul. Vei apărea aici cândva.

– Déjà-vu, a mormăit ea. Bine, atunci, i-a spus Lordului Cerului. Poate o voi face.

– Te aștept, a răspuns acesta, în timp ce ea își retrăgea conștiința.

Verifică grăbită în jurul taxiului. Se lăsa noaptea, lumina scăzută a soarelui se împrăștia ca o pată murdară pe domul câmpului de forță pentru vreme al orașului. Se uită repede în sus, dar nu văzu nicio capsulă Ellezelin venind în picaj spre ea, deci se putea presupune că nu auziseră conversația ei cu Lordul Cerului.

– Mare brânză, a pufnit în interiorul cabinei. Nu pot opri Golul să ne înghită. Ticăloșii aproape au câștigat.

Ceea ce o lăsa cu niște decizii de luat. Îi spuse taxiului să treacă dincolo de parcul Bodant, cu ajutorul șinei dinspre partea portului, departe de blocul în care locuia. Nu era atât de riscant precum părea. Ah, da, poate un pic stupid. Dar voia să arunce o ultimă privire la ceea ce considerase a fi prima ei casă adevărată, de când – ei bine, de când plecase din Langham. Devenise clar pentru ea că ar trebui să evadeze într-un fel. Singura modalitate de a opri Visul Viu să se folosească de ea era să ajungă într-un loc care să nu fie la îndemâna lor. Ceea ce îi reducea considerabil opțiunile. Oferta Cressidei pentru un bilet pe o navă spațială era în mod clar irealizabilă, evenimentele din ultimele câteva zile făcând evident că nici măcar o navă diplomatică nu va putea părăsi orașul Colwyn City. Gând care o făcu să-și amintească cele spuse de Cressida despre o cale Silfen în pădurea Francola. Asta chiar era o posibilitate. Se simțea totuși mult mai încrezătoare în faptul că Laril ar putea negocia pentru ea. El era în parte Înalt acum, trebuia să cunoască o facțiune de încredere, una care să fie împotriva Pelerinajului. Toată lumea știa că facțiunile aveau agenți cu tot felul de îmbunătățiri, iar Gore spusese că toți o căutau. Dacă cineva ar putea-o scoate din Colwyn, departe de Viotia, ei ar fi.

Ideea îi veni agățată timid de gândul că, dacă o facțiune va avea grijă de ea, atunci nu ar mai trebui să ia marea decizie ea însăși.

Uită de asta. Trebuie doar să ieși de aici.

Era întuneric în momentul în care taxiul Wurung Transport aluneca de-a lungul străzii Aeana, paralel cu Cairns. O lumină albă puternică străluci printr-o parte a ferestrei bulbucate a cabinei, venind dinspre marile clădiri deco ale portului. Putea auzi mulțimea acum, zumzetul acela viguros al atâtor oameni care își împărtășeau furia.

Taxiul trase într-un canal liber din port și Araminta ieși. Era surprinsă de cât de mulți oameni erau în parc. Erau mii acum. Pe partea aceasta erau grupuri largi care mișunau în jur, în timp ce pe lângă blocul ei de apartamente erau concentrați într-un nucleu dens, strigând injurii și ciocnindu-se cu cordonul instalat de-a lungul drumului.

Araminta și-a dat seama dintr-odată care era problema. Cordonul pe care paramilitarii îl aruncaseră în jurul blocului în care locuia acționa ca o provocare uriașă.

Vina mea. Din nou.

A mers mai departe în mulțime. Gaia-câmpul era o furtună de ură și resentimente. Clusterele ei macrocelulare raportau o cantitate colosală de semnale șuierând prin parc. Fără direcție, fără niciun cod de autor, nu rutate prin nodurile cybersferei și, prin urmare, nedetectabile.

– > Fișier < frecvența Binder la al doilea segment.

– Respinge-l cu un patch de la Etol, ei au cârligele.

– Am reușit să lovesc unul din gunoaie cu un puls maser.

– Ura. Ura. Ura. Ura.

– Partea stângă a clădirii, drumul se prăbușește în jurul unui segment.

– Adună oamenii acolo.

– Viotia liberă.

– Boți gata de atac. Poate. Ascultați idioților? Credeți că glumim?

– Idioților, venim după voi.

– Viotia liberă.

– O să vă scoatem celulele de memorie din creierele voastre de bigoți.

– Niciunul dintre voi nu se va mai vedea vreodată re-viețuit.

– Adunați-vă la segmentul cinci. Împingeți tare, oameni buni.

Araminta realiză curând că segmentele erau părți ale baricadei ridicate de paramilitari. Gloata se organiza pentru asalt. Nu exista niciun lider – nu în mod evident – reacționau ca niște anticorpi față de forțele invadatoare.

– Am eu niște puști disruptor care vor tăia ca-n brânză prin armura lor.

– Grozav.

– Excelent. Râsete. Iată puștile.

– Hei, gunoi în armură, dacă credeți că Mergătorul-Pe-Apă acela al vostru este suficient de puternic să vă salveze de noi, începeți să țipați după el.

– Râzi. Râzi. Râzi. Gata? Du-te.

Araminta se crispă. Paramilitarii au tras un baraj de pulsuri sonore prin