– Acum m-ai crezut. Rahat prost și tâmpit.

– Râzi. Râzi.

– Pe noi ne doare acum, dar mai târziu mori tu.

Poate că nu a fost o idee bună, gândi ea privind peste marea de persoane agitate. Dar nostalgia este liniștitoare.

Dacă își întindea gâtul, putea zări blocul de apartamente cu șase etaje. Era ciudat de întunecat în spatele exploziilor de lumină violet de-a lungul baricadei. Marginile acesteia erau încadrate de sclipirile albastre și violet ale colțurilor-coloană de sticlă.

Bine, l-am văzut. Să mergem.

Araminta se întoarse și începu să împingă croindu-și drum prin mulțimea de bătăuși. Presiunea emoțională creștea în gaia-câmp. O siguranță plină de convingere înlocuia tenta nervoasă de anticipare. Ceva era pe cale să se întâmple – orice ar fi fost acel ceva.

Se opri, uitându-se peste umăr pentru a vedea cum luminile care dansau pâlpâind se stabilizau acum de-a lungul baricadei.

Țipetele și uralele s-au ridicat până la un singur urlet animalic acoperind parcul. Semnalele au crescut într-un haos indescifrabil de zgomot electronic. Peste tot în jurul ei, oamenii au început să se năpustească spre baricade.

Focul de armă a fost distinct.

Un semnal se ridică peste gălăgia generală:

– Am atins unul! se retransmise prin clusterele macrocelulare ale tuturor.

Știrea făcu să înflorească un ton de bucurie rea pe fondul gaia-câmpului.

– Oh, nu, murmură Araminta.

Oamenii se uitau la ea în timp ce treceau alergând – ușor contrariați că nu li se alătura.

Câțiva au îndemnat-o:

– Haide!

Ezită, nehotărâtă.

Puncte orbitoare de lumină roșie creșteau din diferite părți ale parcului, aruncate astfel încât să conveargă spre paramilitari, în spatele segmentelor baricadei care începuse să cedeze. Au fost întâmpinați de mai multe arme de foc și a văzut și blițul distinctiv de culoare verde-albăstruie al pulsului disruptor. O a doua salvă de stele roșii a fost trasă în sus.

Treaba asta este bine planificată, și-a dat ea seama.

O secțiune a aurei liliachii emise de baricade s-a întunecat. Din punctul din care se uita ea s-au putut vedea câteva capete unduindu-se și apărând în deschiderea întunecată. Alte stele roșii și-au aprins calea. O linie lungă de focuri de armă – nu toate veneau de la paramilitari.

Apoi, ferestrele blocului de apartamente au început să strălucească într-o lumină portocalie.

– Oh, nu!

Araminta și-a ridicat mâinile acoperindu-și gura, șocată. Foc!

Era la etajul al treilea. Apoi, flăcările au început să lingă balconul de la ultimul etaj. Jos în stradă, flash-urile armelor au devenit mai intense.

– I-am prins. I-am prins, treceau semnalele. Am pătruns.

– Baricada e jos.

– Arzi, gunoi idiot.

Araminta stătea și urmărea focul care se întindea rapid. Niciunul dintre sistemele de stingere ale blocului nu părea să se declanșeze. Își aminti că totul era în curs de modernizare.

Oh, dulce Ozzie, nu!

Inginerii nu lăsaseră niciun sistem temporar operativ pentru perioada de lucrări. Tot ce avusese în acest univers se transforma în fum. Munca pe care o depusese acolo! Ar dura ceva ani pentru ca societatea de asigurări să plătească pentru daune de revoltă, asta în cazul în care ar fi făcut-o vreodată. Nu ar mai putea să cumpere corpuri suplimentare. Nu va fi nicio căsătorie.

Lacrimile au început să-i curgă. Pierdea ultima rămășiță a dreptului său la o viață adevărată. Se întâmpla chiar în fața ochilor ei, și nu putea face nimic ca să oprească acest lucru. Țipetele și violența se ridicau nebăgate în seamă în jurul ei în timp ce flăcările mistuiau prin acoperiș pentru a se ridica înalt, către cerul funebru!

– Ozzie, să vă ia dracu’ pe toți!, țipă ea neauzită la protestatari și la trupele paramilitare ale căror lupte cauzaseră asta, la invadatorii Ellezelin, și la cel mai mare rahat din univers: Clericul Conservator, ticălosul de Ethan.

– Araminta?

– Ce?

Privi în jur sălbatic după vocea care-i șoptea. Nimeni nu era suficient de aproape.

– Araminta. Ei știu că ești acolo în parc. Disperarea ta a declanșat un indicator de rezonanță emoțională în gaia-câmp. Ieși afară. Pleacă acum.

Rămase complet nemișcată. Vocea venise târându-se prin gaia-câmp – iar ea nu știuse că s-ar putea face asta, nu să fie identificată.

– Cine ești? a strigat ea în învălmășeala de emoții luminoase.

Tot gaia-câmpul se agită, culorile sale spectrale arzând dintr-odată cu lumina unei nove. Neîncrederea o izbi cu putere.

– Tu ești!

– Cel de-al doilea Visător… Te rugăm, te implorăm.

– Golul.

Un miliard de adepți ai Visului Viu și-au ținut respirația la unison.

– Condu-ne în Gol. Tu ești cel ales de Lordul Cerului.

– Duceți-vă dracului, a plâns din nou la ei, încântată de starea lor de șoc și de disperare.

– Ieși din parc, i-a șoptit din nou prima voce eterică. Nu mai pot menține conexiunea. Ieși afară. Vin după tine. Imaginea unui zâmbet frumos și cald, plin de încurajări, un impuls mental.

Boomuri sonice i-au plesnit pe protestatari. Dintr-odată cerul de deasupra parcului strălucea într-o lumină albă orbitoare, aruncată de capsulele mari. Trebuie să fi fost vreo duzină. Se apropiau în grabă, părând că se vor ciocni direct deasupra capului. Araminta își lipi mâinile de urechi, apărându-se de zgomotul care-i scutura oasele.

– TOATĂ LUMEA SĂ RĂMÂNĂ PERFECT NEMIȘCATĂ, a explodat o voce de sus în jos.

Fire de lumină roșie au apărut pe cer. O capsulă a explodat. Araminta a țipat și s-a aruncat în jos. Chiar înainte de a lovi iarba terciuită, ar fi putut jura că a văzut oameni sărind din capsule. Sunt prea sus. Vor muri. Mai multe arme și-au întretăiat fasciculele, copleșindu-i vederea. Resturile vasului s-au prăbușit în iarbă și pe pământ, iar celelalte capsule au început să accelereze din nou. Dâre lungi de ioni spiralau prin noapte în timp ce se urmăreau reciproc, rotund și rotund, cu jeturi de energie arzând printre ele.

Peste tot în parc mulțimea