Araminta nu mai avea nevoie de nicio încurajare. S-a ridicat în picioare și a început să sprinteze puternic spre locul în care își lăsase taxiul. Luminile intermitente ale navelor de luptă arătau pe toată lumea în poziții ciudate de desene animate. Rutinele ei secundare de gândire făceau tot posibilul pentru a-i menține un nivel de câmp vizual. Cu coada ochiului, a observat o linie lungă de stroboscoape roșii și albastre tăind-o prin aer pe deasupra râului Cairns.

Întăriri.

Picioarele îi băteau cu putere iarba. Panica îi alungase orice altceva din minte. La naiba, ce proastă am fost.

– Hei, tu!

Vocea era puternică, dar calmă. Araminta continuă să alerge.

– Tu: femeia cu părul negru și jacheta de lână. Stai. Ultima șansă.

Oh, te rog, Ozzie, nu!

Puse frână, oprindu-se și uitându-se cu teamă peste umăr. Un bărbat stătea la zece metri în spatele ei, îmbrăcat într-un costum simplu din piele dintr-o singură bucată. Un câmp de forță strălucea în straturi în aerul din jurul lui. A zâmbit, ignorând oamenii care alergau frenetic pe lângă el.

– S-a terminat, a spus el cu glas amabil, și i-a întins mâna. Haide. Nimeni n-o să-ți facă niciun rău. Ești mult prea importantă.

Maxilarul Aramintei căzu la vederea siluetei care zbura prin aer în spatele lui. De fapt, chiar zbura! Cu brațele întinse și tot restul. Era o femeie. Araminta văzu asta înainte ca un nimb luminos violet să apară în jurul ei. A aterizat chiar deasupra bărbatului. Aerul a detonat într-o coronă violentă. Presiunea exploziei i-a trimis pe Araminta și pe toți cei din apropiere rostogolindu-se la pământ. Geamătul unei vibrații puternice a eliminat toate celelalte zgomote.

Cumva, Araminta reuși să se ridice în picioare și să se depărteze clătinându-se. În spatele ei lupta dintre bărbat și femeie devenea feroce. Explozii repetate de energie. Valuri de pământ mocnit aruncat în sus, în cascadă, în timp ce perechea lugubră se zvârcolea împreună într-un mic crater făcut de ei înșiși.

Alte două siluete mai întunecate zburau în tăcere deasupra parcului. Le putea vedea conturate pe ceața indigo a navelor de luptă de deasupra. Linia de capsule paramilitare ara aproape de port.

Se împiedică de un corp întins pe jos și se duse înainte cu brațele rășchirate, izbindu-se de un mic copac guralo. Instrumentele din centură i s-au înfipt dureros în stomac și în coaste.

– Ah!

– Hopa, sus. O mână o prinse, trăgând-o în picioare.

Se uită uimită la fața celui care o ajutase, văzând un zâmbet crispat. Trăsăturile tinerești erau foarte frumoase, dar ea știa că era bătrân. Avea un nivel de încredere în sine pe care nici chiar Laril nu îl atinsese. Apoi, el privi undeva în spatele ei, încruntându-se.

– Oh, rahat.

Ea nu a vrut să se uite. Asta este. Finalul.

O altă capsulă a explodat chiar sub cupola câmpului de forță. Epava scăpărătoare venea cu viteză în jos.

– Pleacă de aici, a spus omul imperativ. Echipa mea îi va ține pe loc. Am distrus toți senzorii pe o rază de cinci kilometri. Visul Viu nu te va putea urmări. Du-te!

– Poftim? a mormăit, urându-se pentru că era atât de proastă.

El o răsuci și îi dădu drumul. Se uită la cele două siluete care se apropiau prin mulțimea îngrozită. Ambele erau îmbrăcate într-o strălucire de jad lichid. Cel care o ajutase își împinse brațele într-un fel de poză de arte marțiale. Mâinile lui aprinseră niște mingi de foc turcoaz.

– Du-te! a mormăit spre ea.

– Cine ești?

Semnalul a fost scurt și bine direcționat, nimeni altcineva neputându-l intercepta.

– Oscar Monroe, lucrez pentru ANA. Vrem să te ajutăm, vrem să fii liberă să alegi singură. După ce ajungi în siguranță, cheamă-mă. Te rog. > cod unisferă <

A zâmbit la adversarii săi.

– Du-te, pentru numele lui Dumnezeu! a strigat cu voce tare.

– Nici să nu te gândești, mârâi una dintre siluetele de jad.

Araminta se întoarse, în sfârșit, și o luă la fugă. În spatele ei răsună un tunet provocat de ciocnirea celor trei. Impactul a fost atât de puternic încât aproape a răsturnat-o din nou, dar a reușit cumva să-și păstreze echilibrul și a continuat să alerge disperată înainte. O altă siluetă stranie întunecată zbura rapid deasupra capetelor mulțimii înspăimântate. Un lung șir de capsule paramilitare coborau razant dinspre râu, curbându-și traiectoria pentru a încercui parcul.

A ajuns la taxiul Wurung Transport și s-a prăbușit în interior, plângând de ușurare. Acesta porni alunecând lin de-a lungul șinei. Afară, oamenii alergau pe drum și pe șine, expresiile lor îngrozite făcând-o să tresară. Cabina încetinea, apoi accelera brusc, pentru a-i evita. Luminile stridente se ciocneau, dezlănțuindu-se și pe cer, și asupra parcului. Sunetele erau oprite de caroseria cabinei. Araminta se ghemui pe scaun, strângându-și brațele la piept. Departe, în adâncul minții ei, gaia-câmpul se frământa sub revărsarea de spaimă. Adepții Visului Viu încă se rugau de ea – cu putere. Își șterse totul din minte. După câteva minute, taxiul îi depășise pe cei care fugeau din parc. Luptele aeriene de deasupra orașului se terminaseră, iar sunetele dezgustătoare ale conflictului sălbatic se stinseseră. Aluneca ușor de-a lungul cartierului Garlay cu casele sale elegante și lanțurile de molluri înalte toroidale. Putea vedea chiar și câteva persoane care stăteau sub copertinele cafenelelor și barurilor rămase deschise, cu băuturile și mâncarea uitate pe mese în timp ce se uitau cu neliniște spre cartierul Bodant.

Trebuie să scap de aici. Indiferent cum.

Se întoarse spre nodul cabinei și accesă programul unității centrale.

– Cartierul Francola, îi spuse ea.

Trecuse mult timp de când Paula fusese pe Kerensk. Oficial, cel puțin. Kerensk fusese una dintre lumile Big15 din timpul primei ere a Confederației, motoarele supercapitaliste care susținuseră extinderea Confederației până la Războiul Starflyer. Fondat de Serghei Nikolaev, un miliardar rus căruia exodul oamenilor de pe Pământ îi oferise în sfârșit