nemulţumirea, presentimentele rele ale lui Manole, prin intermediul metaforei „Stă inima-i rece” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 520- 522). Presimţirile meşterului sunt întemeiate, deoarece el nu putea să nu ştie că „locuri rele sunt casele părăsite, din cauza blestemelor venite din trecut, de la înaintaşi” (Er-nest Bernea, Cadre ale gândirii populare, 37) sau, cum se zice în Transilvania: „Casa nouă cere vatră nouă” (apud Al. Popescu, Tradiţii de muncă româneşti, 206).

  RUSALIILE: Este denumirea populară a sărbătorii bisericeşti ce se ţine la cincizeci de zile de la Paşti, fiind închinata Sfintei Treimi (Pogorârea Sf. Duh, Troiţa). În acelaşi timp, cuvântul desemnează fiinţele mitologice, spiritele feminine capricioase şi rele, asemănătoare sau identice cu Ielele, care sunt deosebit de active în timpul sărbătorii. Etnologii şi istoricii sunt aproape unanimi în recunoaşterea substratului păgân al acestei sărbători, consacrate cultului strămoşilor, de unde şi numele ei de Moşii de Rusalii sau Moşii de vară. Din punct de vedere etimologic, numele ei daco-român, existent aproape în toată aria balcanică şi est-slavă, este de origine latină, unde Rosalia<rosa „trandafir”, era o sărbătoare închinată pomenirii strămoşilor muriţi înainte de, vreme; la mormintele lor se duceau coroane şi buchete de trandafiri de primăvară şi se organizau ospeţe de pomenire. La noi, ca şi la popoarele vecine, se consideră că, începând din ziua de Joi-Mari sau din ziua de Paşti şi până la Rusalii, „cerul se deschide”, adică graniţele dintre lumi dispar şi sufletele morţilor vin pe la casele lor. Duminica Rusaliilor este ultima zi în care sufletele strămoşilor mai sunt tolerate printre cei vii. De aceea, majoritatea obiceiurilor şi riturilor din săptămâna Rusaliilor au drept scop petrecerea spiritelor morţilor, pe care le reprezintă Rusaliile (Ielele, Şoimanele, Zânele, Măiestrele etc.) în lumea de dincolo. Lucrul acesta se face fie prin mijloace de îmbunare (pomeni, jocuri, petreceri, dansuri, descântece etc), fie prin mijloace „forţate”, prin folosirea unui bogat arsenal de obiecte şi acţiuni apotropaice în care locul principal il ocupă Jocul Căluşarilor: „in ziua de Rusalii nu se lucrează absolut nimica; altfel

  4o;: te iau Rusaliile„ (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 210). Pentru a se feri de Rusalii, care în toată această săptămână, dar mai ales în noaptea dinspre sâmbătă spre Duminica Pogorârii Sfântului Duh (Troiţa), erau deosebit de periculoase, provocând vătămări fizice şi psihice („luatul din Rusalii„, „pocitul Ielelor„), oamenii puneau pelin, usturoi şi alte plante apotropaice (avrămeasă, creş-tineasă) la uşi şi la ferestre, nu scoteau nici un lucru afară din casă, nu plecau la drum, nu intrau în pădure, ocoleau răscrucile de drumuri şi nu se suiau în copaci, evitau să se scalde în apă (cf. S. Mangiuca, Călindariu, 1883, iunie). De la acelaşi autor aflăm că, în multe comune şi sate din Banat, „numeroase familii sântuesc Rusalele de patron al casei„ (ibidem). În alte părţi se obişnuieşte ca în aceste zile să se viziteze cimitirele, unde se îngrijesc mormintele şi se dă de pomană (T. Pamfile, Sărbătorile de vară, 18-75). După cum constată Ion Ghi-noiu, „Rusaliile formează de fapt un întreg ciclu, compus din şase zile în care Duminica Mare (Duminica Rusaliilor) se situează în centrul lui, fiind sărbătoarea de vară (ea cade mereu în iunie) cu cele mai evidente practici dedicate spiritelor morţilor„ (Vârstele timpului, 270). Dar celebrările cultului morţilor coincid şi se interferează mereu cu numeroase elemente rituale destinate renovării timpului, în cazul nostru specifice ciclului solsti-ţial: „Rusaliile ajung să reprezinte până la urmă contopirea cultului naturii cu cel al morţilor„ (I. Chelcea, Credinţe şi rituri legate de joc, 313). În afara pelinului, leuşteanului sau bozului, care erau purtate la brâu în aceste zile, Rusaliile erau legate şi de cultul teiului şi al ro-maniţei. Duminica Rusaliilor mai era denumită şi Duminica Teiului, deoarece cu ramuri de tei se ornau porţile şi intrările sau interioarele bisericilor. Aceste ramuri de tei erau uneori păstrate şi folosite în scopuri magice: „Din teiul de Duminica Mare, când vara plouă cu piatră, e bine să se arunce afară o crenguţă, căci piatra încetează„ (T. Gherman, Meteorologia populară, 127). Floarea de românită, simbol solar, prezentă în ghicitul premari-tal, se bucura, de asemenea, de mare atenţie în ciclul Rusaliilor: „Chite culese de romaniţia [erau] duse la biserică să citească popa liturghia preste ele” (S. Mangiuca, Călindariu, 1883, iunie).

  S

  SALAMANDRA: Conform unei credinţe străvechi, puse în circulaţie prin intermediul Fiziologului, se zice că salamandra (specie de triton) nu moare când este aruncată în foc; dimpotrivă, prin frigul şi umiditatea fiinţei sale, stinge orice foC. În creştinism e simbolul sufletelor ce se curăţă în focul purgatoriului. Efigia salamandrei o întâlnim adesea şi pe monumente sepulcrale, ca simbol al nemuririi şi învieriI. În credinţele populare româneşti, salamandra (şo-lomâzdra, şulumândriţa), uneori se confundă cu şopârlă, iar altă dată apare în contexte folclorice drept o specie aparte de şopârlă, având unele atribute ale salamandrei fabuloase din speculaţiile alchimiştilor şi naraţiunile din bestiarele medievale (M. Coman, Mitologie poP. Românească, I, 118). Ea este emblemă a frumuseţii şi patroana brodatului, fiind utilizată în magia de contact, pentru a transmite tinerelor fete iscusinţa cusutului: „Şulumândriţa este un fel de şopârlă, foarte frumos împestriţata, neagră cu picături galbene, albe, verzi, roşii. De aceea o caută mult fetele mici, punându-şi mâinile în calea ei, ca să treacă peste dânsele, căci cred că apoi se învaţa uşor la flori sau râuri de cămăşi şi fote” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 229).

  SALCÂMUL: Salcâmul (acacia, bagrinul), cu lemnul său dur ce aproape că nu putrezeşte şi cu florile albe (galbene sau roz) cu gust de lapte dulce, e un străvechi simbol al imortalităţii şi al esenţei spirituale nepieritoare. Chivotul evreilor (Arca Alianţei) a fost făcut din lemn de salcâm placat cu aur. Cununa de spini (simbol solar) a lui Isus Hristos a fost împletită din acacia. Simbolul salcâmului se leagă de legenda morţii şi găsirii trupului lui Hiram – constructorul Templului lui Solomon. Este legat de ideea iniţierii şi cunoaşterii lucrurilor secrete. Face parte din simbolurile masoneriei: în timpul ritului de iniţiere în lojă, neofitul are prinsă pe haina sa o ramură de acacia. Expresia „când va înflori