al frumuseţii şi elevaţiei, al abnegaţiei şi vigorii în luptă. După datele arheologiei şi paleoetnologiei, culoarea roşie a fost valorificată într-un simbolism mitico-religios incă în epoca paleoliticului. Vopsirea craniilor şi scheletelor în ocru roşu sau desenele în roşu de pe pereţii peşterilor aveau rostul magic de a asigura oamenilor sau animalelor o nouă viaţă în „lumea de din-

  2G – Dicţionar de magie, demonologie şl mitologie colo”. Credinţele şi superstiţiile în legătură cu puterile supranaturale ale acestei culori vor supravieţui mult timp în cele mai diverse arii geografice sau culturale. Lumea antică mediteraneană cunoştea practica hemoboliilor, a îmbăierilor în sângele animalului sacrificat, care aveau semnificaţia unei renaşteri iniţiatice. Cu vopsea roşie îşi pictau corpul membrii diverselor triburi din Africa de nord sau indienii din America precolumbiană pentru a stimula forţele biologice şi psihice sau pentru a feri corpul de acţiunea bolilor şi a altor rele. Până astăzi, la multe popoare, se întâlneşte Credinţa că un fir roşu, purtat legat de corp, apără de deochi. Putere apo-tropaică se atribuie în popor şi hainelor sau obiectelor roşii (A. Fochi, DaMni şi eresuri, 299).

  Roşul se asociază nu numai cu principiul vieţii, cu forţa impulsivă şi generoasă, eu erosul triumfător. Există în simbolistică şi un roşu htonian şi nocturn, infernal şi devorant, un roşu al focului din adâncurile pământului şi al sângelui impur. El semnifică moartea, războiul devastator şi crud, forţele ostile omului. După cum remarcă Lazăr Şăineanu, această culoare joacă în basmele noastre un rol demonic. Diavolul însuşi se înfăţişează sub chipul unui om roşu şi locuieşte în Dealul Roşu. De aceea, omul roşu (roşcovan) e considerat de popor ca o piază rea, ca o mare primejdie, în povestea Harap-Alb de Creangă: „Ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta o să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roşu, iar mai ales de cel spân, cât vei putea să n-ai a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”. Acelaşi lucru într-o superstiţie din românească 4Q1

  Moldova: „De ora roşu, spân şi însemnat (chior, ciunt etc.) să te fereşti, că-i buclucaş” (Basmele române, 24-25). Din aceleaşi motive, ţăranii renunţă la ţinerea unor animale (mai ales câini) de culoare roşie sau roşcată: „Să nu ţii câine roşu la casă” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 38).

  ROUĂ: în lumea imaginarului mito-poetic, rouă reprezintă „apa pură, plină de materie celestă” (G. Bache-lard). Simbolismul ei se apropie de cel al ploii, insă ea este considerată o substanţă mai subtilă, fiind asociată perleI. În simbolistica şi în filosofia chineză, rouă ţine de principiul masculin yang, în timp ce ploaia e asociată principiului yin. O serie de tradiţii ii atribuie calitatea de sămânţă a cerului şi este integrată miturilor fecundităţii, fiind asociată divinităţilor naturii şi dragostei. La greci, Dionysos incarnează rouă fecundată a cerului. Zeiţa semitică a fecundităţii, procreaţiei, şi dragostei, Aslarte, era mereu pusă în legătură cu luceafărul de seară, cu rouă şi cu apa mării. La multe popoare, rouă este semnul hierogamiei cerului şi pământuluI. În creştinism e simbolul binecuvântării, ce se pogoară din cer şi unul din epitetele Mântuitorului (V. Aga, Simbolica biblice, 275). I se atribuie proprietăţi regeneratoare şi vindecătoare, în noaptea sau dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe, femeile şi fetele românce se spală pe faţă sau pe tot corpul cu rouă câmpului, pentru a fi frumoase şi sănătoase sau „pentru a fi jucate la horă” (T. Gherman, Meteorologia, 114-120); se dă la vite ca să aibă lapte mai mult (A. Fochi, Datini şi eresuri, 295). Obiceiuri asemănătoare se practică şi cu ocazia sărbătorii Sânzienelor (Tipol. Haşdeu, 377). Deşi poporul crede că „picurii de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului” (T. Gherman, Meteorologia, 115), legendele şi basmele româneşti atestă preponderenţa aspectului masculin al acestei substanţe astralizate a purităţii. Există un personaj purtând numele Domnul de rouă, despre care se spune că sade în Munţii Carpaţi, iar. Noaptea vine la o iubită ce locuieşte undeva la şes şi pleacă la cântatul cocoşilor. Într-o zi când cocoşii n-au cântat, el a întârziat şi soarele 1-a topit (A. Fochi, Datini şi eresuri, 112-115). Ritualul spălării cu rouă (improorul) face parte integrantă din datinile de Sângiorz.

  RUINA: Orice ruină evocă precaritatea înfăptuirilor umane şi constituie o ilustraţie la adagiul latin: Fugit irreparabile tempus. Este asociată scurgerii timpului devastator, morţii inevitabile. Tema ruinelor a fost suprasolicitată în arta romanticilor; în acest sens, este cunoscută butada lui Fritz Strich: „un templu grecesc este clasic, ruina lui este romantică”. Această preferinţă se exr plică prin faptul că ruinele evocă moartea în dublul ei chip: moartea trecută şi moartea viitoare. Rui-nismul romanticilor se ataşează astfel temei universale a deşertăciunilor vieţii. Ruina mai reprezintă şi dizolvarea întregului formei „ca şi când ele s-ar scutura de jugul spiritului, care, prin întocmirea arhitectonică, exercitase asupra lor un fel de violenţă” şi revenirea la natură (E. Papu, Existenţa romantică, 159). Ruinele sunt şi locurile preferate ale tuturor fantasmelor, ale umbrelor trecutului. Pentru poeţii preromantici şi pentru romanticii literaturii române tema ruinelor a constituit prilej de evocare a unui trecut istoric glorios (ef. G. Alexan-drescu, Umbra lui Mircea la Cozia). În credinţele populare, casa părăsită, dărăpănată şi ruinată e un loc „impur”, unde se adună şi sălăşluiesc duhurile rele. De regulă, se interzice construirea unei case vechi pe ruinele unei vechi construcţii şi chiar suprapunerile, înălţările şi prelungirile erau privite cu multă rezervă: „Să nu se înnădească casa nouă de alta veche, căci e rău de moarte în familia acelor case” (A. Gorovei, Credinţe şi superstiţii, 46). Explicaţia acestui fenomen vine din faptul că, şi după dărâmarea clădirii, spiritele ei tutelare rămân sub forma unor stafii, „umbre” ce pot fi agresive. Nereuşita iniţială a operei meşterului Manole şi a zidarilor săi se explică şi prin faptul că au început să ridice noua şi mândra mănăstire pe locul unei alte zidiri vechi, ambiţia domnitorului fiind tocmai să găsească „Al' zid învechit/Vechi şi mucezit/De mult părăsit”. Or, referitor la timpul îndelungatelor căutări a ruinelor vechii mănăstiri (ne termina te), întreprinse de Negru-Vodă, textul legendei ţine să sublinieze îndoială,