Roata sau carul devin atribute ale zeilor solari: Vişnu sau Indra – la vechii indieni, Helios sau Apollo – la vechii greci, Tanaris („zeul roţii”) – la celţi, SF. Llie – în mitologia creştinismului popular românesc. Semnificaţia solară şi pirică a roţii va dăinui mult timp în ţările Europei, inclusiv în ţara noastră, unde era cunoscut obiceiul de a rostogoli de pe deal o roată aprinsă în cadrul sărbătorilor focului din preajma solstiţiului de vară (24 iunie). Era vorba de o practică magică menită să ajute soarele în momentul în care începea declinul său anual (J. Fra-zer, Creanga de aur, II, 47; IV, 298). „in nopţile solstiţiale – notează R. Vulcănescu – roţi de car îmbrăcate în paie şi aprinse se dau de-a dura de pe înălţimi la vale, însoţite de tineret, care aleargă chiuind, ţipând şi bătând tălăngi. Roata împrăştia scântei pe ogoare, în credinţa fertilizării solului. La ceremonia sol-stiţială participa întregul sat, care comenta mersul drept sau sinuos al roţii, interpretându-1 ca o fertilizare constantă sau cu intermitenţe a puterii germinatoare a solului” (MitoL. Română, 373).

  Roata în mişcare semnifică mersul timpului, care nu se sfârşeşte niciodată, e o emblemă a devenirii universale. Acest simbolism va fi amplu elaborat în religia şi filoso-fia budistĂ. În iconografia indiană, Budha va fi reprezentat printr-o roată, iar unul dintre epitetele sale cele mai frecvent întâlnite este Chakravartiri „Cel care învârte roata”. La celţi, roata cu patru spiţe reprezenta nu numai punctele cardinale, ci şi cele 4 anotimpuri ale anului, iar în limba celtică cuvântul care desemna roata însemna în acelaşi timp şi an (M. Eliade, Histoire, 2y 141). Acelaşi izomorfism dintre roată (cerc) şi ciclul calendaristic se conIVAN EVREEV stată şi în limba latină, unde annus „an” este înrudit cu annulus „inel”. Un gen de roată este, de fapt, şi cadranul unui ceas. „Orologiul – spune G. Durând – este o proiecţie spaţială a timpului” (Structurile antropologice, 351).

  Ca simbol al devenirii, roata simbolizează şi timpul istoric; roata vremii este totodată şi roata istoriei, cu întreaga suită de conotaţii pozitive şi negative. Ambivalenţa implacabilului şi a hazardului o are şi roata norocului, care semnifică alternanţele destinului uman, alcătuit din succese şi înfrângeri, urcări şi coborâri. Accepţiunile mitico-simbo-lice ale roţii sunt prezente şi în pedeapsa tragerii pe roată practicată în trecut la multe popoare. Miturile Greciei antice ne relatează că acest supliciu a fost aplicat de către Zeus lui Ixion, regele lapiţilor, care atentase la soţia sa, Hera. Stăpânul Olimpului il pedepseşte pe acest nefericit, legându-1 cu ajutorul unor şerpi de o roată de foc ce se învârtea mereu. Pedeapsa tragerii pe roată, practicată în diferitele ei variante de către stăpânitorii cerului sau de către cei ce se considerau „mandatarii” lor pe pământ (împăraţi, regi, principi etc.) vroia să semnifice că „cel care s-a împotrivit ordinii cosmice, diriguite de suveran, trebuie ucis chiar printr-un instrument care simbolizează ordinea universală” (M. Eliacle, Insula, 274).

  În cultura tradiţională românească este preponderent simbolismul solar al roţii. Constatăm insă că în unele zone ale ţării a fost transpus în ritual şi sensul justiţiar al roţii. De pildă, în Banat, la echinocţiul de primăvară se purta pe o roată trasă de mai mulţi flăcăi unul din plugarii leneşi ai satului, în jurul căruia se făceau glume referitoare la faptul că nu a profitat de vremea bună, de cerul însorit, ca să-şi are pământul la timp (R. Vulcănescu, op. Cit., 374). Roata solară de tip celtic (o cruce înscrisa într-un cerc) sau cea având crucea exerisă (cruce care depăşeşte limitele cercului) figurează ca simbol solar şi ca apotropeu pe porţile de lemn din Maramureş, iar în Bucovina şi în Haţeg o găsim şi pe stâlpii funerari. După unele credinţe, o simplă prezenţă a roţii în casă sau o roată ridicată într-un par în ogradă au darul de a izgoni relele din gospodărie: „Dacă în casă ai greieri, ca să scapi de dânşii, pui o roată de car în casă” (A. Go-rovei, Credinţi şi superstiţii, 105); „Pentru boală de brâncă la porci, să pui o roată în par” (idem, 200). Până nu de mult, cercul de fier al unei foţi de car era folosit de vraci ca instrument de lecuit anumite boli. Cel bolnav era trecut prin cerc de nouă ori, la o răscruce de drumuri, în afara satului, la răsăritul soarelui (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 374).

  ROMBUL: Această figură geometrică alcătuită din două triunghiuri unite la baza lor are semnificaţia conjuncţiei dintre două principii opuse: masculin şi feminin, cer şi pământ. Începând cu desenele de pe pereţii peşterilor din epoca magda-leniană, rombul e simbolul vulvei femininE. În arta popoarelor amerindiene, romburile ornează adesea imaginea şerpilor, semnificând unirea celor două principii prin actul erotic, rombul fiind semnul vulvei, iar şarpele – simbol falie. Ca semne ancestrale ale dragostei, fecundităţii, fertilităţii şi armoniei, romburile apar adesea şi în ornamentica populară românească. Pe covoarele maramureşene şi pe cele din Banat, găsim adesea mai multe romburi mici cuprinse într-un romb mai mare sau şiruri de romburi, indicând, în primul caz, ideea fecundităţii, iar în cel de al doilea caz, având semnificaţia continuităţii neamului pe linie feminină. Rombul de pe scoarţele româneşti poate fi urmat de un triunghi sau, alteori, din unghiurile unui romb ţâşnesc nişte triunghiuri aidoma unor săgeţi dinamice (vezi scoarţa moldovenească ilustrată în DEX cu nr. 8). Incă din neolitic, asemenea figuri erau simboluri ale gravidităţii şi fertilităţii solului (M. Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 82). Această semnificaţie o găsim şi la chinezi, unde rombul este legat de principiul feminin yin şi este una din cele 8 embleme ale Chinei, iar la amerindieni zeiţele templului din Palenque poartă rochii rombate. Acelaşi lucru se observă la zeiţa lunară şi a rodniciei pământului la vechii mexicani, Chalchiuhtlicue, iar la grecii antici rombul era considerat un instrument magic, despre care se credea că, atunci când este scuturat (fluturat), stimulează patimile şi poftele bărbatului (Cirlot, Dictionnary, 422).

  ROŞU: în majoritatea culturilor, roşul este culoarea focului şi a sângelui, a dragostei şi a vieţii, a speranţei şi a sacrificiului; un sinonim