uneori reflectat şi în semantizarea celor trei culori din penajul ei (albul – puritatea, roşul – violenţa, negrul – lumea morţii), precum şi a cozii sale în formă de furculiţă – semn al oricăror antinomii şi opoziţii, dar şi al modalităţilor de a discerne lucrurile. De aceea, femeile, când văd prima dată o rândunică, suflă asupra ei, spunând: „Cum se desparte coada ta şi nu se-ncâlceşte, aşa să mi se despartă şi să mi se descâlcească orice încâlcitură şi încurcătura” (S. FI. Marian, Ornitologia, II, 117). Părţi din corpul rândunicii sau cuibul ei sunt pe larg folosite în medicina magică: „Ca să dezbari pe un om de beţie, să omori o rândunică şi sângele de rândunică să-1 torni într-un pahar de băutură; s-o mesteci bine ca să nu se cunoască şi să-i dai să beie, că din ceasul acela pătimaşul se dezvaţă de năravul beţiei” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 18).

  RÂSUL: Dacă lacrimile sunt semnul tristeţii şi al jalei, râsul reprezintă expresia bucuriei, o metaforă a vieţii. Într-o amplă cercetare consacrată funcţiei rituale şi magice a râsului în folclor şi în mitologie, V. I. Propp (Folklor i dejstvi'tel'nost”, 1976) arată că trecerea în lumea morţii a eroilor din basm sau a neofiţilor în riturile de iniţiere e însoţită de interdicţia râsului. Întoarcerea lor la viaţă este legată de obligaţia râsului.

  Râsul ritual este prezent în misterele eleusiene, unde râsul zeiţei Demetra semnifica întoarcerea primăverii. In basme, râsul eroinei face să crească florilE. În Evul Mediu este cunoscut aşa-zisul risus paschalis: în zilele de Paşti era permis să se spună de pe amvon glume şi anecdote pentru a stârni râsul mirenilor, considerat o renaştere veselă după zile de tristeţe şi de posT. În basme, râsul constituie adesea o metaforă a actului erotic. Râsul se asociază, de asemenea, Soarelui, chipului luminos al astrului zilei. Veselia şi voia bună, caracteristice sărbătorilor de iarnă (risus natalis) sau celor echinocţiale, aveau, printre altele, şi scopul de a stimula cursa soarelui în perioadele de criză, oboseală şi îmbătrânirE. În Amintiri din copilărie, Ion Creangă evocă episodul în care mama Sma-randa il invită pe Nică să iasă la soare şi să zâmbească, pentru a se îndrepta vremea de ploaiE. În tradiţiile tuturor popoarelor, râsul, masca şi strigătul – sunt componente ale sărbătorescului şi ale carnavalului (cf. P. Drogeanu, Practica fericirii, 256). Un alchimist egiptean di^n secolul al III-lea al erei noastre nota: „Când zeul a râs, şapte zile s-au născut ca să cârmuiască lumea, când a izbucnit în hohote de râs, s-a născut lumea [.] când a izbucnit a doua oară s-au ivit apele şi, o dată cu cel de al şaptelea hohot de râs, s-a născut sufletul” (ibidem).

  La români, râsul şi veselia sunt componente ale tuturor riturilor de trecere. Ele sunt prezente atât la naştere, la botez sau la nuntă, cât şi în riturile noastre funerare. Jocurile de priveghi ce se ţin în casa mortului sunt pline de vervă, de gesturi şi cuvinte cu substrat erotic şi conţinut comic; funcţia lor este aceea de a exorciza moartea, de a delimita spaţiul lumii de aici de lumea spiritelor de dincolo (morţii şi duhurile de dincolo nu râd niciodată). Funcţii apo-tropaice şi de stimulare a forţelor vieţii îndeplinesc veselia şi glumele, note de umor îngroşat străbat textele oraţiilor de nuntă (colăcăriile). Ele au o finalitate apotropaică şi una propiţiatorie, în raport cu mirele şi mireasa (cf. I. Şeuleanu, Poezia populară de nuntă, 146-147). Chiar şi în somn, râsul il pune pe om sub ocrotirea forţelor binelui: „Copiii care râd în somn ii mângâie Maica Domnului” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 206).

  BEPOTINUL: Sărbătoare din calendarul poporului, aparţinând ciclului de aproximativ 9 zile de marţi „legate” („oprite”) din an. Este, fără îndoială, supravieţuirea unei ancestrale sărbători dedicate unui strămoş mitic feminin sau unei divinităţi ocrotitoare a focului vetrei. Sărbătoarea Repotinului (Rapotinele, Re-potinii, Repotina, Râpotin, Cerina, Cerine) cădea, de regulă, în a treia marţi după Paşti şi era o sărbătoare eminamente femininĂ. În această zi femeile lasă lucrurile obişnuite şi, adunându-se mai multe la un loc, fac din humă şi paie capace de astupat gura sobei sau renumitele ţesturi (cuptoare mobile sub care coc turte, plăcinte, mălaie, azime şi diferite alte mâncăruri) şi le pun la soare, după ce le-au împodobit cu ramuri de flori. Cumpără vin şi stropesc ţes-turile, ca să fie norocoase şi să poată coace pâine şi mâncare. „Tradiţiu-nea spune – ş-o spun şi femeile că aceasta e ziua consacrată în care au dreptul d-a se purta mai aspru cu bărbaţii” (G. Dem. Teodorescu, încercări critice asupra unor credinţe, datini şi moravuri ale poporului rotnâii, Bucureşti, 1874, 125). Autorul studiului menţionat, neîntrecutul culegător de folclor care ne-a dăruit celebra antologie Poezii populare româneşti, propune şi etimologia lui Repotinii, derivându-1 din Repotia – numele latinesc al prânzului de a doua zi după nuntă (din potare „a bea”). Deşi, aparent convingătoare, această etimologie nu este în concordanţă cu semiotica nominaţiei sărbătorilor tradiţionale, care, de regulă, focalizează atenţia asupra destinatarului acestei sărbători (zeu, spirit, obiect sacru etc.) şi nu asupra modului de celebrare (in cazul nostru, festinul femeilor), mai ales că Repotinul, care, e, „după spusa poporului, o sărbătoare mare întocmai ca şi Pastele” (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 321), era celebrat nu numai prin libaţiuni rituale: „[Oamenii] stau gătiţi şi fac hore, jocuri mari” {idem, 322).

  EOATA: Simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului aflat într-o mişcare circulară, asociindu-se cu soarele, cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile naturii, ale istoriei şi vieţii omului. Primele mărturii despre roată apar în cultura Me-sopotamiei. Cele dintâi roţi nu erau decât nişte discuri groase din lemn fixate pe osie. Ele semănau cu discul Lunii pline: de aceea se presupune că, iniţial, roata era un simbol lunaR. În Asia Mică, în jurul anului 2700 i.E. M, apar primele roţi cu spiţe, şi, o dată cu propagarea cultului Soarelui, roata devine un simbol solar (G. Durând, Structurile antropologice, 404). Simbolul capătă o mare răspândire mai ales la popoarele indoeuropene, iradiind spre alte culturi (Egipt, China etc).