face şi din al feli de lemn, nu numai de alun. Ba unii o fac şi din drot, din potir şi din oase de peşte. Săpătorii cei nebuni de comori zic şi întăresc că nuiaua cea de gâcit trebuie tăiată în ajunul Sânzienelor, noaptea de la 11 la 12 ceasuri şi că, atunci când se taie ramul, trebuie grăit către dânsul în numele Preasfintei Troiţe” (învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului, 93-94). În cultura populară românească, ramurile verzi de salcie, tei, stejar, fag, măr etc. Figurează aproape la toate sărbătorile de renovare a anului, atât ia cele religioase (Duminica Floriilor, Sf. Treime), cât şi la cele cu substrat păgân (Armindenul, Sânzie-nele, Rusaliile ş.a.), conferindu-li-se funcţii magice de stimulare a forţelor vieţii şi virtuţi apotropaice. Puteri magice deosebite erau atribuite ramurii de salcă, sfinţită în ziua Floriilor, care era păstrată cu grijă tot anul şi folosită împotriva tuturor calamităţilor naturale şi a epidemiilor. Credinţele în puterea ramurii reprezintă, desigur, o rămăşiţă a străvechiului cult dendrolatic şi a totemismului arboricol. Nu întâmplător, mătura, făcută din ramurile unor anumiţi arbori, a devenit unul din principalele obiecte casnice incarnând spiritele strămoşilor, ale larilor şi penaţilor caseiSimbolismul mitic al ramurii verzi din cultura românească şi universală, funcţiile ei iniţiatice, sunt valorificate artistic în romanul lui Mihail Sadoveanu Creanga de aur (1933), în care este vorba despre magul daco-român Ke-sarion Breb.

  RĂSCRUCEA: Orice bifurcaţie, orice întretăiere de drumuri reprezintă un loc marcat semantic şi valorificat din punct de vedere religios în toate mitologiile şi culturile tradiţionale. In tradiţiile antice, ele erau însemnate prin aşezarea unor obeliscuri, stâlpi, pietre, troiţe, capele, inscripţii votive etc. Răscrucea e legată de ideea centrului şi de cea a limitei. Este considerată drept loc al epifaniei forţelor transcendentale benefice sau malefice şi, totodată, al trecerii de la o lume la alta, de la viaţă la moarte. La greci exista chiar o zeiţă a răscrucii, Hekate – stăpâna a trei lumi (cerul, pământul, infernul), care avea un corp triplu şi trei feţe. Tot aici se mai puneau şi statuile lui Hermes – zeul mijlocitor intre cei morţi şi cei vii, intre zei şi oameni. Răscrucea e locul întâlnirii cu destinul, al întâmplărilor ce modifică viaţa; poate fi locul ezitării sau reflecţiei în vederea luării unei decizii; de aceea, la multe popoare, la răscruce de drumuri şi poteci de pădure se pun bănci pentru odihnă şi cugetare.

  În tradiţia românească, pe lângă troiţe şi capele, există obiceiul dea face o fântână la răscruce de drumuri (E. Bernea, Cadre ale gândirii populare, p. 53). Credinţele şi obiceiurile poporului român în legătură cu răscrucile arată că ele sunt privite ca nişte „sorburi magice”, locuri necurate unde se adună toate energiile negative şi toate spiritele ce incarnează răul. De aceea, dacă în aceste locuri lipseau imaginile puterii divine şi ocrotitoare, trecătorul trebuia să facă măcar semnul crucii. Răspântiile deveneau deosebit de periculoase în timpul nopţii: „Să nu fii la mijlocul nopţii pe drum, mai ales la răspântii să nu stai, că te întâlneşti cu Ucigă-1 toaca, ori cu alte bale spurcate, ca ciuma, sfânta şi altele, şi rămâi pocit, ori cazi la boală” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 208). În Noaptea Sfântului Andrei,. Răscrucile de drumuri erau locurile preferate ale sabaturilor diavoleşti, aici se băteau „cu meritele” armatele strigoilor morţi şi ale strigoilor vii (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 143). Obiectele ţinute noaptea la răspântii sau îngropate pentru câteva zile în pământ se încarca pentru mult timp cu energii supranaturale şi se utilizează în acte de magie medicală sau apotropaică: „La crucele din răspântii se pun cârpe de cânepă şi se ţin acolo 6 săptămâni; apoi se iau. Acele cârpe sunt bune să se afume cei care au friguri şi sunt deocheaţi” (A. Gorovei, op. Cit., 93). De simbolismul răscrucii în mitologia populară românească este legat motivul alege -Hi sorţii, a drumului „celui bun”, fie că este vorba de eroul din basm ori legendă, fie de „dalbul de pribeag”.

  RÂNDUNICĂ: Pasăre de bun augur la majoritatea popoarelor emisferei nordice, unde este un vestitor al primăverii şi un simbol al fecundităţii şi renovării naturii. Este paDICŢIONAR DE MAGIE, DEM'

  NTOLOGIE ŞI MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ sare totemică la unele populaţii sau familii din ChinA. În Grecia antică era consacrată zeiţei Afrodita, iar în mitologia egipteană, Isis, prefăcută în rândunică, pleacă în căutarea lui Osiris. Legenda rândunicii o găsim în Metamorfozele lui Ovidiu: Proc-ne, fiica regelui Atenei, Pandion, îşi răzbună sora (Filumela) necinstită de soţul ei, regele trac Tereus. După consumarea cumplitei drame, Procne va fi prefăcută în rândunică, Filumela – în privighetoare, iar Tereus – în pupăză.

  În cultura românească, rândunica se bucură de un prestigiu sacral. Împreună cu barza (pe acoperiş), cu şarpele casei (sub talpa locuinţei) şi rândunica (de sub streaşină) sunt un fel de spirite tutelare ale casei. Legenda Răndunicăi a lui V. Alecsan-dri, pleacă de la motivul denumirii unei plante (rochiţa-rândunelei) şi de la versurile populare în care rândunica apare ca pasăre aducătoare a primăverii: „Rândunică, rândunică, /Ce baţi la fereastra mea? /Du-te-ţi pune rochiţa, /Că te arde arşiţa. /Te suflă vântoaiele/Şi te udă ploile. Mergi pe câmpul înverzit/Că rochiţa o-nflorit/Şi o calcă turmele/Şi o pasc oiţele”. Ca şi la alte popoare, la români rândunica este mesagera binelui, a fericirii, speranţei, e un simbol.al renaşterii, al dimineţii, al răsăritului soarelui, al confortului familial. Ca orice simbol al vieţii şi mijlocitor intre lumea de aici şi cea de dincolo, are anumite asociaţii cu moartea. Dacă strici cuibul rândunicii, iţi moare vaca. Rândunica intrată pe fereastră aduce moartea unui membru al familiei. O seamă de legende româneşti leagă ivirea ei pe lume de o moarte violentă, în urma căreia se produce metamorfoza eroinei. „in toate aceste cazuri – notează M. Coman – eroina ocupă o poziţie marginală în ansamblul familiei: ea este fata dorită de bărbat, adusă de el în casă, dar neintegrată (prin căsătorie) în neam; este traducerea poziţiei ambigue a rândunicii faţă de gospodărie; trăieşte în preajma casei, dar nu e deplin integrată” (Mitologie poP. Românească, II, 29). Lucrul acesta e