„panică” şi agitaţie: „Puricii pişcă mai rău ca de obicei şi sar în toate părţile; uneori ii găseşti înecaţi în vasul cu apăK (T. Pamfile, Văzduhul, 103). În lupta împotriva puricilor se apelează ia nuditatea rituală şi la ajutorul aştrilor. Femeia, în pielea goală, iese clin casă când se iveşte Craiul Nou şi rosteşte cuvintele următorului descântec: „Lună nouă-n ţară, /Să iasă purecii afară” (S. FI.' Marian, op. Cit., 409), Practici magice asemănat ca şi asocierea puricilor cu fenomene uraniene, se întâlnesc şi la alte popoare europene (cf. O. A. Ternovska-ja, Izvedeni? Domasnih naselcoi 148-150). La slavii de sud, de pildă

  DICŢIONAR DE MAGIE, DE:

  IOLOGIE ŞI MITOLOGIE ROMÂNEASCA la sârbi, ploaia poate fi provocată prin înşirarea puricilor prinşi pe o aţă sau pe un ghimpe (idem, 155).

  În general, puricele este considerat, în credinţele românilor, drept o vieţuitoare demonica, înrudită cu dracul. Unele legende spun că el s-a născut din lacrimile diavolului sau din sumanul lui – fapt pentru care sunt negri la culoare; totodată, puricele a fost calul dracului, atunci când acesta s-a luptat cu Dumnezeu (S. FI. Marian, op. Cit., 414; M. Co-man, op. Cit., 120). Cum insă în gândirea populară orice lucru şi orice fiinţă îşi au rostul lor, iar răul de multe ori se transformă în bine, trebuie să menţionăm faptul că gestul. Căutării„ în părul iubitului sau al iubitei a devenit un semn de tandreţe, fiind reflectat şi în lirica noastră de dragoste: „Foaie verde matostat, /La cireşu retezat/Sade neică răsturnat/Şi Lenuţa-i cată-n cap; /Las' să-i cate, că-i e drag„ (Folclor din Oltenia şi Muntenia, III, 360). Ce să mai spunem despre poeţii barocului din Franţa secolului al XVI-lea, care doreau să fie metamorfozaţi în purice pentru a „cerceta în voie şi pe-ndelete peisajele corpului iubitei” (Jean-Paul Clebert, Bestiar fa-bidos, 235).

  R

  EACUL: Semnificaţiile metaforice şi valenţele simbolice ale acestui crustaceu se datorează alcătuirii sale ciudate (carapace, picioarele din faţă în formă de „cleşte”), dar mai ales mersului nu înainte, ci înapoi. Expresia a da înapoi ca racul conotează regresiuneA. În această accepţiune, racul (laT. Cancer=rac, crab) apare ca semn zodiacal (Zodia racului/Zodia cancerului), marcând perioada solstiţiului de vară (22 iunie – 22 iulie), când ziua începe să se micşoreze şi soarele îşi schimbă mişcarea ascendentă cu cea descendentă. Este un simbol acvatic şi lunar marcând închiderea în sine, sensibilitatea şi tenacitatea. Acest semn zodiacal se asociază arhetipului matern, psihismului inconştient, visării, fanteziei şi lirismului. Este considerat, de asemenea, un semn al medierii, al graniţelor, al trecerilor de la o stare la alta. Unele asociaţii negative se datorează faptului că prin acest cuvânt se numeşte şi boala neoplasmuluI. În credinţele populare româneşti, racul apare când „sfânt”, când „al dracului”; legendele despre rac explică mersul său înapoi fie printr-o pedeapsă divină, fie prin împotrivirea sa de a-1 urma pe Necuratul (M. Co-man, Mitologie poP. Românească, I, 212-213). El este „sfânt” pentru că, folosindu-se de „cleştele” sale, a furat piroanele de fier de la locul crucificării Domnului Isus Hristos (Ţi-pol. Haşdeu, 288). Valorizarea pozitivă a racului prin „cleşte” se explică prin faptul că acest instrument a constituit arma fierarului divin în lupta sa împotriva monstrului primordial (balaurului) din mitul fundamental al indoeuropenilor despre cosmicizarea lumii. O anumită productivitate narativă în folclorul românesc se constată şi în legătură cu latura lunară a racului, precum şi cu obiceiul acestei vieţuitoare de a se hrăni cu mortăciuni acvatice. Mito-logemul acesta apare ca o „glosă” a legendei Soarele şi Luna în care se spune că, drept răzbunare pentru că ea s-a aruncat în mare ca hrană peştilor şi racilor devoratori, „de atunci şi până astăzi soarele trimite în toată luna racu şi peştii mărilor de mănâncă pe sor-sa” (cf. M. Coman, op. Cit., 213). Prezenţa racului în constelaţia simbolurilor lunare legate de moarte şi reînviere se constată pe o largă arie culturală (cf. Jean-Paul Clebert, Bestiar jabulos, 237). Unele credinţe populare şi practici magice româneşti semantizează, de fapt, expresiile ochii ca de rac „holbaţi, ieşiţi din orbite” şi roşii ca racul: „Când arunci ochii de rac intre doi inşi cari se ceartă, aceia se iau la bătaie” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 16); „Se crede că acela care visează raci fierţi, va păţi vreo ruşine” (idem, 208).

  RAMURA: Ramul detaşat dintr-o plantă are semnificaţia specifică simbolurilor vieţii şi regenerării. Ramura de măslin adusă de porumbel, în timpul potopului lui Noe, semnifică speranţa salvării vieţii şi omenirii. Crengile verzi puse pe jos sau ţinute şi agitate în mână făceau parte din ritualul primirii învingătorilor şi reprezentau un omagiu adus triumfătorului. Ramura sau creanga de aur este un mitologem, simbolizând nemurirea, renaşterea, lumina spirituală, pe care 1-a analizat J. Fra-zer în celebra sa carte „Creanga de aur”. La multe popoare, beţişorului ramificat provenind din anumite specii de copac (alun, salcie, măr etc.) i se atribuie proprietăţi magice: ajută la descoperirea surselor de apă subterană, indică locurile unde se află comorile etc. Probabil că la aceasta a contribuit, în mare măsură, ideea dedublării şi conjuncţiei, simbolismul bifurcării, al răspântiei, încifrat în structura acestui obiect.

  În cultura tradiţională românească, un asemepea tip de „baghetă magică” se bucura de mare trecere mai ales printre căutătorii de comori, aşa cum reiese din următoarea „filipică” a iluministului ardelean Gheorghe Şincai îndreptată împotriva „superştiţiozilor”: „De arătările ce se fac prin greutatea trupurilor se ţine şi nuiaua cea de gâcit, despre a căriia batere foarte încâlcit judecă nu numai oamenii cei de rând ci şi cei mai de frunte. Nuiaua aceasta e o mlădiţă cu două crengi care se taie, prin superştiţiozi, în oţărâta vreme şi ceas, supt mormăirea unor cuvinte, de pre un alun şi cu baterea sa în pământ trebuie să descopere toate lucrurile cele ascunse şi mai ales comorile cele din pământ. De va avea ramul de alun două crengi, ca şi furca de lemn să taie, tocma prin puntul din care cresc crengile şi, de va fi crescută furca spre răsăritul soarelui, cu mult mai mare putere trebuie să aibă nuiaua aceea. Insă nuiaua de gâcit se poate