durerea ei şi a părinţilor, care au rămas singuri. Lumea i-a pus numele privighetoare, fiindcă prive-ghează noaptea, adică nu încetează să cânte nici în nopţile senine şi liniştite ale verii” (Legende despre flori şi păsări, 174-175). Prezenţa ei în magia populară este legată tot de eti-mologizarea numelui: „Dacă vrei ca să nu te prindă somnul deloc într-o noapte, să mănânci inimă de privighetoare, c-apoi nu ţi-e somn nicicum în noaptea aceea” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 216).

  PUPĂZA,: în limba română, cuvântul pupăză apare ca epitet depreciativ al omului flecar (a-i merge cuiva gura ca pupăza) sau al femeii îmbrăcate ori fardate strident. Pe de altă parte, pupăză este numele unui colac ritual, ceea ce leagă această pasăre de cultul strămoşilor şi-i conferă atribute profetice. Dar ea nu poartă mesaje de bun augur, fiind, mai curând o pasăre cobitoare: „Când iţi cântă pupăza întâi, iţi merge rău peste an” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 202). Aspectul luminos al păsării, cu pene viu colorate şi cu un „ciuf” de ocru viu, este mai pregnant în unele culturi orientale, unde ea este un mesager al transcendenţei şi pasăre a înţelepciunii, ghid al lui Solomon şi curier intre monarhul ebraic şi regina din Saba (Jean-Paul Clebert, Bestiar fabulos, 234). Coroana de pe capul păsării e considerată ca semn al nobleţii, fiind asociată simbolismului coroanei şi pieptenelui. E pasăre de bun augur, iar unele părţi ale corpului ei sunt folosite ca talismane.

  În mitologia populară românească predomină simbolismul negativ al acestei zburătoare, ea fiind considerată „pasărea scârnăviei”, deoarece nu-şi curăţă cuibul de găinaţ şi are un miros urât. Se consideră „că dacă auzi cântând pupăza dimineaţa şi eşti pe nemâncate, atunci te spurcă şi-ţi pute gura toată vara” (Gorovei, op. Cit., 202). Conform unor tradiţii folclorice, pupăza îşi face cuibul din „excrementele omului” (Tipol. Haşdeu, 300) şi chiar se hrăneşte cu scârna omului ori a altor animale (M. Coman, Mitologie poP. Românească, II, 89). Este pusă în opoziţie cu cucul, deşi după unele legende aceste păsări au fost cândva soţ şi soţie. Râvnind mărire şi avere, pupăza 1-a trimis pe cuc la Dumnezeu ca să-i ceară să-1 facă vornic peste păsări; dorinţa i-a fost îndeplinită, insă, după un timp, s-a săturat să fie vorniceasa şi a vrut să fie vătăşiţă, apoi a vrut să fie împărăteasa şi, în final, să ia chiar locul Demiurgului. Pentru aceste pretenţii nemăsurate de mărire, ea a fost blestemată „să tot pupăiască, cât ii va place, dar nimeni să nu-i bage cântecul în seamă şi nicicând să nu poată scoate pui, până când nu-i va cloci în necurăţenie de om” (S. FI. Marian, Ornitologia, II, 171). Prezentată şi gândită ca o pasăre ce stă exclusiv sub semnul scrânăviei, pupăza capătă în mitologia populară românească locul „unei vieţuitoare a-tipice”, deoarece sfidează opoziţiile curat-murăar, pur-impur, hrană-scărnă (M. Coman, op. Cit. 92).

  PURICELE: Este o insectă parazitară având o anumită relevanţă în naraţiunile mitologice şi în credinţele populare. Conotaţiile simbolice şi structurile narative în care acţionează această insectă au ca punct de plecare dimensiunile sale minuscule, capacitatea de a se mişca rapid prin salturi, disproporţionat de lungi în comparaţie cu mărimea corpului, dar mai ales pişcăturile acestui parazit ce se hrăneşte cu sângele oamenilor şi al animalelor. Are legături cu lumea de jos, deoarece legendele româneşti spun că el a apărut din cenuşa năpârcii. După ce a astupat cu coada gaura din Arca lui Noe, ea a cerut, ca răsplată, dreptul de a mânca în fiecare zi un om. Mâniat de o asemenea pretenţie fără măsură, Noe a pus mâna pe ea şi aruncat-o pe foc. Din cenuşa ei au apărut puricii: aceştia, ca o amintire a dorinţei năpârcii, „mănâncă” pe oameni, le sug, fără saţ, sângele (S. FI. Marian, Insectele, 405-406). Prin obârşia sa mitică şi pişcăturile care ustură pielea omului, „puricele este deci ig-neic” (M. Coman, Mitologie poP. Românească, II, 120); e legat de stihia focului din vatră, de cel din adâncurile pământului, dar şi de focul ura-nian. De aceea, „de pureci scapi numai dacă-i pui pe foc, deoarece omorât, o bucăţică din trupul lui se face alt purice” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 202).

  Asocierea puricelui cu vatra şi cenuşa, ca şi prezenţa sa aproape permanentă în apropierea omului şi a gospodăriei sale, il introduc în constelaţia simbolurilor ce incarnează sufletele strămoşilor, dar în ipostaza lor mai mult malefică decât una benefică. Una din consecinţele neres-pectării interdicţiilor ce reglează relaţiile omului cu duhurile casei este înmulţirea puricilor: „Sa nu scapi săpunu-n cenuşă, că-i de rău de pureci” (idem, 210). În luna lui martie (dedicată Babelor şi Moşilor), nu e voie nici să le zici pe nume, nici să-i omori ca „să nu te mănânce peste an” (idem, 202). „E rău de pureci” şi atunci când nu se respectă, prin nelucrare, anumite zile dedicate pomenirii morţilor. Apartenenţa puricelui la vasta „armată” a spiriduşilor şi a altor duhuri ale casei rezultă din asemănarea mijloacelor magice de luptă împotriva lor, nelipsite fiind usturând, hreanul, pelinul, dar şi unele ofrande rituale. Pentru a goni această vieţuitoare, se. Recomandă semănatul unui pumn de grâu în faţa pragului, în noaptea de Anul Nou; tăierea în ziua de Paşti a unui cocoş negru şi înfigerea cuţitului mânjit de sânge după uşă (S. FI. Marian, op. Cit., 407-408; A Gorovei, op. Cit., 203).

  În credinţele românilor despre purici îşi găsesc loc unele reflexe ale mitului fundamental al indoeurope-nilor, după care, zeul suprem al cerului, mâniat pe soţia sa pentru adulterul ei cu un monstru htonian, o preface pe aceasta sau pe copiii ei în nişte insecte (vbuburuza) şi-i izgoneşte din cer pe pământ. Legătura puricelui cu cerul, la noi, este evidentă în interdicţia de a folosi ciurul (simbolul cerului) în anumite zile ale anului: în zilele ajunurilor Crăciunului şi Bobotezei nu se cerne făină, ca să nu se facă pureci în casă„ (A. Gorovei, op. Cit., 63). „Valenţele uraniene ale puricelui sunt evidente şi în magia meteorologică, unde aceste insecte se numără printre prevestitorii ploii şi ai furtunii, deoarece manifestă semne de