din epoci arhaice, cât şi a celor instituite de religiile monoteiste naţionale sau universaliste. „Rolul fundamental al primăverii – scrie unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului sărbătoresc la români – în modelarea acţiunilor umane ceremoniale şi a sistemului de sentimente provine din miraculoasa ei descindere în peisajul hibernal, ea fiind trăită de cele mai diferite civilizaţii ca o repetată şi complexă minune” (P. Drogeanu, Practica fericirii, 292- 233). Densitatea sărbătorilor de primăvară se explică atât prin faptul că acest anotimp marca începutul anului economic agro-pastoral, cât şi prin aceea că, până în Evul Mediu târziu, anul calendaristic începea la 1 martie. Întâlnirea dintre anotimpul rece şi cel cald e marcată de sărbătoarea Şiretenie (2 februarie), denumită şi Ziua Ursului. Mijlocul ei coincide, de regulă, cu Pastele sau cu unele sărbători apropiate, precum Sângiorzul (23 aprilie) sau Armindenul (1 mai), iar încheierea e marcată prin Sânziene (24 iunie).

  Ritualurile de primăvară cele mai cunoscute sunt focurile de pe deal (Hodâiţele, Alimori) având funcţii apotropaice, purificatoare şi de stimulare a cursei solare şi a forţelor vieţii. Pentru perioada iniţială a primăverii (până la Paşti) sunt specifice riturile de purificare a pământului, a caselor, lucrurilor din casă, aogrăzilor (prin arderea gunoaielor, prin fumigaţii, prin scoaterea lucrurilor la „aer” şi la soare, prin curăţenia generală, efectuată mai ales de Joimari) şi prin curăţenia trupului (îmbaieri rituale, prin ţinerea, strictă a zilelor Postului Mare şi prin rugăciuni). Sunt prezente şi riturile legate de pământ, conform credinţei că pământul „se închide” fie la Ziua Crucii, fie la Adormirea Maicii Domnului şi „se deschide” la Blagoveş-tenie (25 martie), sau la Alexii (Ale-xa-eel-Cald – 17 martie).

  Într-un anume fel, primăvara este

  0 punte şi o cumpănă intre sezonul rece şi cel cald; de aceea, e un timp considerat „impur”, când graniţele dintre lumi devin labile şi penetrabilE. În această perioadă vizitele su fleţelor de dincolo în lumea celor vii sunt deosebit de intense. De aceea, se acordă mare atenţie ce lebrării cultului strămoşilor. Elemen tele pomenirii morţilor sunt prezente în Zilele Babelor, care încep cu

  1 martie (Baba-Dochia) şi culmi nează cu Măcinicii (9 martie). Aceste vizite sunt periculoase şi în zilele de Săngiorz şi în Joia-Mare se iau măsuri speciale de protecţie impo triva agresiunii duhurilor rele. De regulă, spiritele strămoşilor adastă pe la casele oamenilor până la ziua Ru saliilor, când printr-o seamă de ac ţiuni ceremoniale, printre care un rol important il are jocul Căluşarilor, spiritele de dincolo (Ielele) sunt în vitate să se întoarcă în lumea lor.

  Calendarul poporului român a păs trat rămăşiţele credinţelor totemice, urmele unor străvechi religii dendrolatrice şi zoolatrice, bazate pe convingerea că sufletele strămoşilor mitici se întrupează într-o plantă

 

  (cf. Sărbătoarea Floriilor, dedicată sălciei, Armindenul – fagului şi ste jarului) sau într-o pasăre (Dragobetele sau Ziua păsărilor, Blagoveştenie – Ziua Cucului) ori într-un ani mal venerat de către daccwoit precum ursul şi lupul (Şiretenie sau

  Ziua Ursului) ori calul (cf. Sânte ruj, când se aşteaptă vizita „cailor lui Sântoader”). Tot în perioada de primăvară (mai ales în cea postpas-cală) sunt practicate şi riturile de in-jrăţire şi de însurăţire (cf. Matcălăul, Lăzăriţele, Junii Braşoveni etc). Exista aici şi o logică a echilibrării grupurilor de vârstă în satul tradiţional. Prin ritul iniţierii flăcăilor şi a fetelor se completa golul lăsat de candidaţii la însurătoare, deoarece în perioada Lăsatului de sec (premergătoare Postului Paştelui) se efectuau multe căsătorii. După cum reiese şi din următoarele versuri populare: „Astăzi ii lăsat de sec, /Mă duc, mamă, să mă-nec/Unde-o fi baltă mai lată/C-am rămas nemăritată; /Unde-o fi baltă mai lină, /C-am rămas fată bătrână” (S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 205). Ca amintire a unor timpuri în care Anul nou începea o dată cu venirea primăverii (1 martie) şi ca relict al perioadei critice a anului, când se considera că lumea „recade” în haos, ne-au rămas şi carnavalurile de primăvară (cf. Lăsatul secului sau Câşlegii – la români).

  PRIVIGHETOAREA: Poporul zice: „Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul ii este din rai” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, A). J. L. Borges, în analiza pe care o face celebrei Ode către privighetoare a poetului englez John Keates, remarcă faptul că „privighetoarea, în mai toate limbile pământului, se bucură de nume armonioase (nightin-gale, nachtigall, usignollo, rossignol), de parcă oamenii, în mod instinctiv, ar fi voit ca acesta să nu fie mai prejos de cântecul care i-a fermecat. Atât de mult au exaltat-o poeţii, încât a devenit aproape ireală; mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul” (Cartea de nisip, 142). Exegeţii folclorului românesc remarcă insă un fapt surprinzător şi anume: apariţia accidentală şi nesemnificativă a privighetorii în lirica populară de dragoste (O. Papadima, LiT. PoP. Română, p. 32). Deşi prezentă în alte specii folclorice, în legende, cântecul ei „nu anunţă nici primăvara, nici schimbarea vremii, nici începutul unei munci agricole, nici crugul vremii”; „este o solitară al cărei cântec trist şi duios parcă se răsfrânge către sine” (M. Coman, 68-70). In folclorul slav, unde numele păsării e de genul masculin (solovei), atât privighetoarea, cât şi cântecul ei, simbolizează bărbatul îndrăgostit, holteiul singuratic, o dragoste ce stă întotdeauna în afara căsătoriei, fără un deznodământ marital (T. A. Bernştam, Orni-tomofnaia simvolitca, 29-30).

  În folclorul românesc, legendele referitoare la această pasăre caută să explice numele ei de privighetoare – pasăre ce „priveghează” cântând noapteA. În toate textele e vorba de o fată prefăcută în pasăre, din cauza unei mari mâhniri. Într-o asemenea povestire, este vorba de fata unui împărat care se întâlnea noaptea, pe ascuns, cu iubitul ei; împăratul, prinzând de veste, pune să i se taie feciorului capul; disperata, fata cere să fie prefăcută într-o pasăre, care, noapte de noapte, priveghează la căpătâiul iubitului ei (S. FI. Marian, Ornitologia, I, 239- 244). Altă legendă spune că e o fată care nu a putut suporta ruşinea, fiind învinuita de furt, şi a cerut Im Dumnezeu să fie prefăcută în pasăre: „prefăcându-se în pasăre, a început să zboare în noapte, prin crâng şi tufiş, departe de lume şi să-şi cânte