şi superstiţii, 35). Deşi loc tabuizat pentru multe acte şi gesturi, în anumite împrejurări pragul putea deveni locul desfăşurării unor rituri în care se apela la ajutorul strămoşilor mitici: „Pruncul, dacă are vreun tic, să-1 alăpteze mă-sa pe prag, când va toca la leturghie, şi-i va trece” (idem, 201). Pe prag se desfăşoară şi unele acte magice, de apărare a pruncului nou-născut. Contactul cu strămoşii, cu larii şi penaţii casei, al noului-născut se face fie prin atingerea lui de grinda casei fmeşter-grindă), fie de pragul uşii: „in părţile Oraviţei, înainte de a pleca la biserică (să-1 boteze), ating copilul cu creştetul de pragul de jos al uşei ca să nu se deoache, zicând: „Cum se aşează pragul sub lume aşa să se aşeze deocheatul ia cel nou-născut„- In Moldova insă dă copilul cu capul de partea de sus a uşei” (Elena Sevastos, Naşterea, II, 203).

  PRICOLICIUL: Duh rău din mitologia românească, întâlnit şi în formele Priculici, Tricolici, făcând parte din categoria strigoilor. Prima menţiune despre acest demon al nopţii o avem de la Dinii trie Cantemir: „Tricolici este acelaşi lucru ca la francezi loup-garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi şi în alte fiare de pradă şi că îşi însuşesc într-atâta firea acestora, încât se reped şi sfâşie atât oamenii, cât şi dobitoacele” (Descripţio Moldaviae, I, 3). După unele materiale folclorice, ar face parte mai mult din categoria strigoilor vii, dar nu are ca însuşire obligatorie vampirismul; este închipuit ca un om cu coadă, născut dintr-o împreunare incestuoasă; de aceea, este pipernicit, dar se deplasează cu mare repeziciune, preferând timpul nopţii. Dându-se de trei ori peste cap, se poate metamorfoza în lup sau în câine. Se hrăneşte cu carne de vită sau de om (mai ales de copii), aduce boli şi molime. Noaptea pătrunde în casele oamenilor şi se aşază pe pieptul celor adormiţi, chinuindu-i în somn. La dorinţa lor, oamenii-pricolici se pot preface ire orice animal, afară de porumbel, de miel, arici, cerb şi rândunică, pentru că aceste animale sunt sfinte. Numeroasele materiale folclorice referitoare la pricolici au drept constantă lykantropia acestor fiinţe. Făcându-se lup sau câine, pricoliciul „se duce pe câmp şi întâlneşte mai mulţi lupi, cu care se face haitâcul de 10-12 lupi […], devine conducătorul şi in-târâtorul răutăţilor lupilor: iesE. In* calea oamenilor, se mănâncă cu câinii, omoară caprele şi alte vite” (Ţi-pol. Haşdeu, 242). Viaţa lui este limitată: trăieşte în medie puţin, cât un lup. Dacă pricoliciul este dezde-monizat, atunci poate trăi normal o viaţă de om. Se credea că împotriva puterii demonice a pricoliciului se putea folosi o iarbă rozacee, care creşte în păduri în locurile unde un om malefic sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se transformă în pricolici. Numele acestei ierbi este „coada pricoliciuluii& (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 304)”

  Povestirile despre pricolici au o largă circulaţie până în zilele noastre, Sar naratorii ţin să sublinieze că întâmplările CT. I pricolici au avut loc cândva mai demult. E răspândită, de pildă, mai ales în zona Pădureni-mii din Hunedoara (Munţii Poiana Euscăi), povestirea notată şi ele T. Pamfile: o fată se mărită cu un pricolici. La o săptămână după nuntă, cei doi merg la părinţi. Pe drum pricoliciul dispare şi, revenind sub formă de câine, se repede la nevastă şi încearcă să o muşte. Femeia se apără cu un brâu, apoi il loveşte cu secera şi pricoliciul dispare. Revenit sub înfăţişare omenească, e recunoscut după scamele dintre dinţi (MitoL. Românească, I, Duşmani şi prieteni, 147-148: N. I. Dumitraşcu, Strigoii, Din credinţele, datinile şi povestirile poporului român, Bucureşti, Cultura naţională, 1989, 21). În satele aparţinătoare comunei Bătrâna din Poiana Ruscăi, aproape invariabil, acest pricolici, recunoscut după scamele dintre dinţii săi, e un frate mai mic care are obiceiul de a dispărea pentru un anumit timp de acasă, rătăcind undeva prin pădure. Acest amănunt, ca şi alte detalii privind credinţele în pricolici, ne permit să admitem că avem aici o supravieţuire a unui rit de iniţiere războinică a tinerilor-lupi, datând din lumea dacică, despre care vorbeşte Miroea Eliade (Dacii şi lupii, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, 35). Din punct de vedere tipologic, pricolicii daco-români se înrudesc cu oamenii-lupi din credinţele altor popoare europene: Werwolf – la germani, loup-garou – la francezi, valkodlak I volkodlak I vrykolak – la slavi.

  Cât priveşte etimologia cuvântului pricolici (priculici), s-au emis mai multe ipotezE. În dicţionarul lui

  H. Tiktin se face trimiterea la slavul vlukodlak, dar acesta a dat în română pe vârcolac. Mai multă credibilitate are astăzi etimologia propusă de Al. Ciorănescu, după care ultima parte a cuvântului românesc ar veni din neogrecescul likos – lup, iar prima parte ar reprezenta pe thrich t tri-kos – păr (Diccionario Etimologico Rumano, 664), soluţie acceptată şi de R. Vulcănescu (op. Cit., 304). Nu este exclus insă că pricolici este o denumire locală a acestei fiinţe demonice, un epitet regional, care se refera la modul destrigoizării practicat pe larg în zona noastră, şi ar însemna „cel înţepat/străpuns cu un ţăruş” (cF. Slavul prikoloti, a fixa cu o ţeapă”).

  PRIMAVAEA: Este anotimpul renaşterii naturii şi simbol al tuturor reînnoirilor din viaţa omului şi din societate. Este anotimpul speranţelor şi al promisiunilor viitorului, cântat de poeţii lumii care 1-aU asociat tinereţii şi dragostei. Grăbirea venirii primăverii, a căldurii binefăcătoare, reînverzirea câmpurilor şi înflorirea livezilor au reprezentat la populaţiile arhaice şi în societăţile tradiţionale principalul scop şi conţinut al majorităţii riturilor calendaristice, indiferent de vremea efectuării lor. Sentimentul trăirii naturii se simte cel mai intens tocmai în această perioadă a anului, asociată cântecului, jocului, veseliei: „Vezi-1 pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! Cum ii creşte inima în piept ca frunza din pădure! Cu câtă mulţumire el caută la marea podoabă a naturii ce acoperă locul naşterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpurile, holdele răsărite!” (V. Alecsandri, Românii şi poezia lor, 1850, 176). În acest anotimp al renaşterii naturii, ca promisiune a nemuririi şi vieţii para-disiace, se situează majoritatea sărbătorilor, atât a celor moştenite