la cai pe drumuri şi o pune în cuibul găinilor' (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 54). O potcoavă încălzită la foc, aidoma miraculoasei nuiele de alun, poate aduce iubitul sau viitorul soţ: „Fata, ca să se mărite, bagă o potcoavă de cal în foc şi nu o scoate până nu se mărită„ (idem, 172). În ambele cazuri, credinţa că potcoava e, într-un anume fel, legată de fecunditate şi erotism se sprijină pe un străvechi simbolism falie al piciorului, iar urma lăsată pe sol era percepută ca o „matrice„. Probabil că semnificaţiile specifice metalului” cercului magic şi „matricei”, pe care le incorporează potcoava, determină şi rolul ei de apotro-peu: „E bine a pune pe pragul uşei o potcoavă de cal, că apoi aducând cineva vreun fapt, acesta se prinde de dânsa” (idem, 85) sau: „Dacă se înfierbântă în foc o potcoavă de cal găsită, şi se pune în doniţă, apoi se toarnă şi se clăteşte cu dânsa doniţa, nu este pericol că cineva să ieie mana de la vacă” (idem, 249).

  POTOPUL: Este unul din marile cataclisme pomenite în miturile popoarelor lumii. El insă nu semnifică o distrugere completă, ci este pus sub semnul renovării, al regenerării ciclurilor vieţii. Apare atunci când vechile forme sunt uzate şi trebuie să fie resorbite de stihia apei pentru a face loc unei noi lumi şi unei noi umanităţi. Potopul universal (al lui Noe) din V. T. Este legat de greşelile şi păcatele oamenilor. Fiinţele umane şi animalele, scăpate de apele potopului, întemeiază o altă lume, semnând o nouă alianţă cu Iahve, simbolizată prin apariţia pe cer a curcubeuluI. În concepţiile indiene, potopul este un cataclism periodic care intervine la sfârşitul celor 4 cicluri (yuga) ale lumii. Versiuni mitologice asemănătoare existau şi în Iran, unde, în conformitate cu tradiţiile dualismului maniheist, de potop sunt salvate atât fiinţele benefice, cât şi cele malefice. Varianta grecească a potopului, reflectată în mitul lui Deucalion şi al soţiei sale Pyrra, conţine multe elemente comune cu mitul bibliC. În urma potopului, provocat de Zeus pentru a pedepsi cutezanţa şi orgoliul oamenilor „epocii de aramă”, din pietrele ma-mei-pământ aruncate de cei doi su^-

  — Dicţionar da magie, demonologie şi mitologie românească pravieţuitori va creşte o nouă rasă de oameni, despre care Ovidiu va spune cu mândrie: „De aceea suntem noi neam tare şi încercat în munci, dovedind astfel obârşia din care suntem născuţi” (Metamorfoze, I, 58).

  Aşadar, potopul reprezintă o pedeapsă divină, dar într-o formă în care aceasta nu mai e individuală, ci una colectivă. El este echivalent cu focul devastator care distruge So-doma şi Gomora. Dar ploaia cerească e şi simbolul spiritualizării; ea reprezintă efortul pentru reconstituirea valorilor banalizate, căci apa nu e numai haos şi dezordine, ci şi stihia regenerării, garanţia apariţiei unei noi lumi.

  În mitologia românească tema „potopului lui Noe” a apărut o dată cu răspândirea creştinismului, suprapu-nându-se, probabil, peste o temă mai veche, a unor diluvii ce avuseseră loc în illo tempore. După cum reconstituie unii etnologi, ar fi vorba de două potopuri de acest fel: „Primul potop se datoreşte mitologiei arhaice a Fărtaţilor, în care este vorba de lupta lor împotriva primei spiţe umane a căpcăunilor, răzvrătiţi împotriva ordinii divine…” Fărtaţii au dezlănţuit ploi şi au ridicat la suprafaţă apele subpământene. Acesta a fost un fel de potop, în timpul şi spaţiul mitic al creaţiei, la nivelul necesar distrugerii unei spiţe antropomorfe nereuşite. Al doilea potop se datoreşte luptei Fărtaţilor cu spiţa umană a uriaşilor care, ca şi căpcăunii, erau sălbatici şi distrugeau opera divină din prostie” (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 428-427).

  PRAGUL: Strâns legat de simbolismul porţii (uşii), pragul marchează trecerea dintr-un spaţiu în altul, într-o nouă fază a existenţei. Poate fi o trecere dintr-un spaţiu profan în unul sacru, de unde obligaţia de purificare sau de descălţare impusă la unele popoare la intrarea în templu sau într-o casă. Este sacralizat în multe culturi, fiind legat de cultul strămoşilor, căci a existat cândva şi obiceiul îngropării morţilor sau ce-nuşei lor sub pragul casei. Pelerinii aveau obiceiul de a lua cu ei la plecare ţărână din patria lor; ea era luată adesea de sub pragul casei (P. Caraman, Pământ şi apă, 112).

  Pragul casei joacă un rol important în riturile de trecere: la naştere, copilul se cumpănea pe prag cu un pietroi, fiind puşi pe o seândură-cumpănă, iar piatra era apoi îngropată în fundul curţii; la căsătorie – mireasa trecea pragul casei în braţele mirelui ca să nu calce pragul, jignind astfel memoria strămoşilor; sicriul mortului este oprit pentru câteva clipe pe prag, la scoaterea lui din casă (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 450) sau este lovit de trei ori uşor de pragul tindei: „Această lovire sau atingere a sicriului de prag însemnează că mortul mulţumeşte casei unde a locuit şi că se închina şi-şi ia rămas bun de la întreg poporul ce s-a adunat ca să-1 petreacă la groapă” (S. FI. Marian, înmormântarea, 173).

  Pragul casei, împreună cu stâlpii uşii şi clanţa ei, sunt consideraţi drept adevăraţi „străjuitori” ai casei şi întruchipări ale larilor ei. Materialele etnografice ale popoarelor vecine cu noi atestă obiceiul pomenit deja de a îngropa sub prag pe unii membrii ai familieI. În Ţara Pădure-nilor, de pildă, acest lucru se face nu chiar sub prag, ci în curte, nu departe de intrarea în casă, iar la ucra-nieni, până în secolul al XlX-lea, exista obiceiul de a îngropa sub prag copiii care au murit nebotezaţi (Slav-janskaja mifologhija, 318). Respectul sacral de care se bucură pragul casei în cultura tradiţională românească e reflectat într-o seamă de credinţe şi interdicţii, cum ar fi: interdicţia de a mânca pe prag, de a lăsa gunoiul pe prag, de a alăpta copilul mic, de a întinde mâna unui oaspete peste pragş. A. Pragului i se destinau şi anumite ofrande rituale. La construcţia casei, sub prag se îngropau bani. Un ban sau o potcoavă de cal se băteau în prag, ca să aducă noroc gospodăriei. Când se pleca la un drum lung, pe pragul casei se presăra făină (A. Gorovei, Credinţi