Cele mai vechi reprezentări ale porumbelului datează din mileniile 5-6 i.e.n., din MesopotamiA. În religia aramaică, aceste păsări sunt dedicate zeiţelor Anat şi Iştar – care patronează dragostea şi fecunditatea (C. Daniel, Scripta, 87). În Grecia şi Roma antică era pasărea dedicată Afroditei (Venerei), simbolizând dragostea fericită. Perechea de porumbei constituie, la multe popoare, o alegorie a dragostei împărtăşite sau a armoniei conjugalE. În lirica românească e o metaforă a potrivirii celor doi îndrăgostiţi: „C-amândoi ne potrivim/Şi la ochi şi la sprâncene/Ca doi porumbei la pene; /Şi la ochi şi ia uitat, /Ca doi porumbei la stat” (O. Bârlea, Poetică folclorică, 107). Cu inimă de porumbel (hulub) se fac descântece şi farmece de dragoste (E. N.-Voronca, Datinile, 448), figurine de aluat în formă de porumbei se pun în uncropul consumat de miri şi de nuntaşi în ceremonialul nupţial din Bucovina (idem, 445).

  În creştinism, simbolismul porumbelului (pasărea ce incarnează pe Sfântul Duh) preia, pe de o parte, semnificaţia mediteraneană a iubirii (într-o formă sublimată), iar pe de altă parte, continuă o tradiţie a poporului evreu, unde se presupune că el a fost cândva o pasăre totemică, în episodul cu Arca lui Noe, din Vechiul Testament, porumbelul este purtătorul ramurii de măslin ca simbol al păcii, armoniei şi speranţei. Devine şi un simbol al purităţii şi imortalităţii sufletului, debarasat de <tot ce e terestru şi de păcat. Este inima celor drepţi, iar ochii porumbelului reprezintă un termen de comparaţie pentru omul luminat şi pur. Alături de reprezentarea peştelui şi a mielului, porumbelul este unul din cele mai vechi simboluri ale creştinismului, în simbolismul Sf. Treimi. El reprezintă Sfântul Duh. Porumbelul şi crinul – Bunăvestirea; 12 porumbei – apostolii.

  În cimiliturile româneşti este simbolul sufletului: „Am o lădiţă/Şi-n lădiţă-o porumbiţă: 7 Dacă zboară porumbiţa, /N-am ce face cu lădiţa” (Sufletul şi trupul). În credinţele poporului e o pasăre benefică „plăcută lui Dumnezeu”, „dracul nu se poate preface în porumbel” (Tipol. Has-cleu, 292). După cum arată Gheorghe Pavelescu, în studiul său despre pa-sărea-suflet ce se pune pe stâlpii funerari în unele zone ale ţării, ea se numeşte uneori „porumbel” şi se aşază, de regulă, la căpătâiul tinerilor „nelumiţi” (Pasărea suflet, în Anuarul Arhivei de folclor, VI, 1942, 38), In basme îndeplineşte sarcinile tipice ale unui animal-mesager: conduce eroul spre tărâmurile fermecate, duce veştile dintr-o lume în alta, îndeplineşte numeroase munci dificile, în calitate de ajutor năzdrăvan al protagonistului (Ov. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 299-300). Este pomenit în textele colindelor drept pasăre augurală şi ca substitut simbolic al colindătorilor, ce mediază legătura dintre dorinţele gazdei şi Dumnezeul din ceruri: „Că vineţii porumbei/De sus jos că s-or lăsa, /in casă ne-or intra/Grâuşor c-or aduna, /Apă veseli c-or gusta/Şi-ar sălta/Şi mi-or zbura, /Sus, mai sus, că s-or urca, /Cu norii s-or mesteca şi la Domnul s-or ruga” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 47).

  Aşa cum remarcă M. Coman, „in cultura populară porumbelul este una din cele mai ambivalenţe reprezentări, comparabilă, prin pendularea atributelor sale intre benefic şi malefic, pur şi impur, augural şi co-bitor, numai cu cea a calului” (Mitologie populară românească, II, 18). Într-adevăr, o suită întreagă de credinţe ii acordă conotaţii negative, mai ales când e vorba de creşterea porumbeilor în preajma casei: „Să nu ţii hulubi în casă, că ei fac a sărăcie” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 109); „Căpăţână de porumbel nu se mănâncă, căci e rău de oftigă” (idem, 110). Deşi figurează drept emblemă a îndrăgostiţilor, poporul crede că ţinerea porumbeilor e păgubitoare pentru armonia familială: „Hulubii nu sunt buni la casă, toată dragostea dintre soţi ei o iau şi nu-ţi trebuie nici un fapt ca să-ţi strice casa” (E. N.-Voronca, op. Cit., 446). În amplul şi documentatul eseu despre această pasăre, M. Coman explică ambivalenţa porumbelului, prin suprapunerea a două planuri de valorizare: arhitex-tul cultural (tradiţia simbolică) ii conferă o aureolă benefică, în timp ce „textul” pragmatic, bazat pe observaţia nesaţului acestei păsări, ii atribuie însuşiri malefice (op. Cit., 21). Ele şi-au găsit şi o explicaţie în legende de tip etiologic: porumbeii s-au născut din maţele Sf. Petru, care suferea mereu de foame; odată, iritat de plângerile lui, Dumnezeu i-a scos maţele şi i le-a aruncat pe un pom; mai târziu din ele s-au ivit păsările flămânde, condamnate să nu-şi astâmpere niciodată foamea (E. N.-Voronca, op. Cit., 253).

  POTÂRNICHEA: în mito-poezia şi în iconografia unor popoare orientale (India, Iran) e simbolul graţiei şi al frumuseţii feminine, iar cărnii de potârniche i se atribuie proprietăţi afrodisiace. Le vechii greci este implicată în mitul lui Dedal şi Icar, manifestând o mare veselie în timpul funeraliilor eroului, prăbuşit în zborul său temeraR. În mitologia românească, există o legendă care dă o explicaţie expresiei a se risipi ca potârnichile: pentru că odinioară au speriat, prin bătaia aripilor lor, pe Maica Domnului, ele au fost blestemate să trăiască risipite (căci la început, vieţuind în grup, când se ridi-cau toate în aer produceau un sunet mai puternic), să zboare repede provoace spaima călătorilor neatenţi (M. Coman, MitoL. PoP. Românească, II, 103-104).

  POTCOAVA: în toate ţările Europei există credinţă că o potcoavă găsită, prin hazard, poartă noroc. Bătută pe uşi, praguri sau agăţată de ramuri, captează energiile cerului şi apără de duhuri rele. Acest simbolism are o întemeiere mitică, datorată, în bună parte, prestigiului de care se bucură calul – cursierul solar şi animalul divin, iar, pe de altă parte, asemănării ei cu cornul lunii – simbol al bogăţiei şi fecundităţii. Nu în ultimul rând, la promovarea acestui, simbolism şi la rolul magic al potcoavei a contribuit şi materialul din care este confecţionată aceasta. Primele potcoave de fier se pare că au apărut în lumea germanică în secolul I al e.N. În Evul Mediu, principii şi înalţii soli regali îşi împodobeau caii cu potcoave de aur; găsirea unei asemenea potcoave se considera un mare noroc. Dar „norocul” acesta il aduce orice potcoavă găsită, dacă e utilizată în mod ritual. E folosită în magia stimulării creşterii puilor de găină: „Ca să-ţi cadă găinile la cloceală, caută o potcoavă ce cade de