Fiecare clientă îşi aranja întâlnirea telefonic şi se prezent„ la ora stabilită, ştiind foarte bine că nu va da peste o altă clientă, că nu i se va divulga identitatea. Onorariul, stabilit de soţia patronului magazinului universal, se plătea pe loc, îft numerar şi era cu mult mai mare decât şi-ar fi putut imagina Nucşoară, dar n-a obiectat nimeni niciodată. Clientele lţ$ Nucşoară nu se uitau la bani şi-şi stabileau întâlnirile de „probă„ ori de câte ori era nevoie. Soţia patronului îi spuseal de la bun început: „Nu trebuie să te preocupe problema banil^fe Cu cât plătesc ele mai mult, cu atât sunt mai încrezătoare H ceea ce le faci.„ Nucşoară mergea la birou de trei ori pe săptafc mână şi „proba” doar o persoană pe zi. Era limita peste cart nu trecea.

  — T

  Scorţişoară a devenit asistentul mamei sale când a împlinit şaisprezece ani. Lui Nucşoară îi era greu să rezolve toalji problemele de una singură, dar nici nu avea curajul să angaja* un străin ca să o ajute. Când s-a decis, după multă chibzuinţă, să apeleze la serviciile fiului ei, el a acceptat imediat fără „l o întrebe măcar ce fel de activitate desfăşura. Lua taxiul paşi la birou în fiecare dimineaţă la ora zece (nu suporta să meargl cu mijloace de transport în comun), făcea ordine şi şterg” praful, aranja totul, punea flori proaspete în vaze, făcea cafif^ cumpărături, punea muzică clasică la casetofon, ţinea evidenţa contabilă.

  În foarte scurt timp, Scorţişoară devenise o prezenţă ind pensabilă la birou. Fie că aveau clienţi, fie că nu, el îşi costum şi cravată şi îşi lua locul de la biroul din camera. * primire. Nu a deranjat pe nimeni că nu vorbea, nu a prov nimănui nici o neplăcere, iar majoritatea clientelor erau i încântate de el. El răspundea la telefon şi ţinea evidenţa; gramărilor. Clientele îi spuneau data şi ora preferate, el în birou o dată pentru „nu” şi de două ori pentru „da”, erau chiar încântate de acea modalitate concisă de a lucrurile. Scorţişoară era un tânăr cu trăsături atât de c încât ar fi putut foarte bine fi transformat într-o scuip* etalat la muzeu. Spre deosebire de tinerii frumoşi de lui, el nu-şi submina niciodată imaginea când deschidea j

  Clientelor le făcea plăcere să-i vorbească, iar el le răspundea întotdeauna cu un zâmbet. Asemenea „conversaţii” le relaxau, scăpându-le de tensiunea cu care veneau de-afară şi diminuând stânjeneala provocată de „probă”. Nici măcar pe Scorţişoară, căruia îi displăcea contactul cu alţii, nu-l deranja să comunice cu acele femei.

  La vârsta de optsprezece ani, Scorţişoară şi-a luat permisul de conducere. Nucşoară îi găsise un instructor amabil care să-i dea lecţii particulare, dar Scorţişoară consultase deja cărţi de specialitate şi ştia tot ce trebuia să ştie. Nu avea nevoie decât de nişte ore de traseu, să ţină volanul în mână sub îndrumarea unui specialist. A învăţat să conducă fără probleme în câteva zile. După ce şi-a luat permisul de conducere, a studiat atent nişte cărţi şi şi-a cumpărat un Porsche Carrera la mâna a doua, cu plata în numerar, din lefurile date de mama lui, pe care le pusese deoparte. (Nu avea pe ce să cheltuiască banii.) A curăţat bine motorul făcându-l să sclipească, a comandat piese noi prin poştă, a înlocuit cauciucurile, aducând maşina la cele mai înalte standarde. Conducea mereu, pe acelaşi traseu scurt şi aglomerat, de acasă, din Hiroo până la biroul din Akasaka, cu şaizeci de kilometri pe oră cel mult. Cred că nu mai exista în lume alt Porsche 911 care să se bucure de un asemenea tratament.

  Pe parcursul a şapte ani de muncă, Nucşoară şi-a pierdut trei cliente: prima a decedat în urma unui accident de maşină; a doua a fost „exclusă definitiv” dintr-un motiv minor, iar a treia şi-a însoţit soţul „departe”, plecat în interes de serviciu. Jn locul lor au fost primite alte patru noi cliente, toate femei mtre două vârste, la fel de fascinante, îmbrăcate foarte elegant Şi cu nume de împrumut. Munca propriu-zisă nu s-a schimbat cu nimic în şapte ani. Nucşoară continua „să-şi probeze” clientele, ar Scorţişoară făcea ordine în birou, ţinea evidenţa contabilă ^ conducea maşina cumpărată din banii lui. Nimic nu propusa, nimic nu regresa, singura schimbare sesizabilă fiind

  *”scerea timpului peste toţi cei implicaţi în acea activitate.

  „ aric> Nucşoară s-a apropiat de cincizeci de ani, Scorţişoară a

  /”Plinit douăzeci. Lui Scorţişoară îi plăcea ceea ce făcea, dar

  UcŞoară simţea că ea nu mai era la fel de eficace, în decursul anilor, tot „probase” câte „ceva” specific fiecărei cliente. N-am înţeles niciodată prea bine ce făcea pentru ele, dar îşi dădea

  Haruki Mu toată osteneala. Treptat a realizat că acele ceva-uri nu vindecau complet şi că nu reuşea, prin forţele ei curative, de să le amelioreze pentru o perioadă de timp. În câteva zile obicei două sau trei), acel ceva îşi scotea iar colţii, avansaşi, -; sau dând îndărăt un pic, dar în ansamblu creştea o dată cfe trecerea timpului, asemenea celulelor canceroase. Nucşoara simţea cum cewz-ul creştea în mâinile ei, spunându-i: „îţi pierzi timpul de pomană. Indiferent ce faci tu, tot eu o să câştigAvea dreptate, Nucşoară nu întrevedea nici o reuşită. Tot c* putea face era să îi încetinească procesul, să acorde clientele” câteva zile de linişte şi speranţă. „

  Nucşoară era convinsă că nu numai aceste femei aveaa, probleme, ci toate femeile din lume purtau un ceva în ele. „Im ce toate clientele mele sunt femei între două vârste? Am şi „i ceva în mine?” se întreba ea.

  Nucşoară nu ţinea cu tot dinadinsul să cunoască răspunsm la asemenea întrebări. De un singur lucru era sigură însă; toate faptele au condus la ţintuirea ei în „camera de probă1;! Lumea avea nevoie de ea şi atâta vreme cât o solicita, nii putea da îndărăt. Uneori o copleşea cumplit sentimentul de neputinţă şi se simţea ca o carapace goală. Era epuizată şi ş* scurgea parcă în