şi Hermocrate, îmi dau seama că [19d]niciodată nu voi fi în stare să elogiez îndeajuns pe cetăţenii unei asemenea cetăţi. Iar această neputinţă a mea nu are nimic de mirare. De aceeaşi neputinţă îi bănuiesc şi pe poeţi, fie ei vechi sau noi, dar nu pentru că nu respect breasla poeţilor, ci pentru că, aşa cum e evident pentru oricine, imitatorii imită cel mai uşor şi cel mai bine lucrurile în mijlocul cărora au fost crescuţi; ceea ce le este însă străin este, pentru ei, greu [19e]de imitat în fapte şi extrem de greu în cuvinte. Cât despre tagma sofiştilor, sunt convins că ei sunt foarte pricepuţi la discursuri şi la alte lucruri frumoase; dar tare mă tem că ei — care, nestatornicindu-se nicăieri, rătăcesc din cetate în cetate — şi nu înţeleg ceea ce fac şi spun pe timp de război cei ce sunt deopotrivă filosofi şi oameni politici pentru a izbândi în luptă sau în negocieri. Au mai rămas deci cei ca voi, predispuşi prin [20a]natură şi educaţie atât la filosofie cât şi la politică. Timaios, aici de faţă, cetăţean al atât de bine guvernatei cetăţi Locri{1} din Italia, care prin avere şi neam nu-i este mai prejos nimănui de acolo, a participat la cele mai înalte funcţii şi onoruri ale cetăţii, ajungând totodată, cred eu, în locul cel mai înalt al întregii filosofii. Despre Critias ştim cu toţii prea bine că nu este deloc străin de ceea ce ne ocupăm. În sfârşit, despre natura şi educaţia lui Hermocrate avem mărturia multora că ele sunt la înălţimea celor spuse aici. De [20b]aceea, chibzuind bine, m-am bucurat încă de ieri, când mi-aţi cerut să vorbesc despre orânduirea cetăţii, ştiind că numai voi, dacă aţi vrea, aţi putea da o continuare potrivită discursului meu. Căci, dintre toţi oamenii de astăzi, numai voi puteţi arăta cum această cetate întră într-un război pe măsura ei şi cum îl poartă aşa cum ne-am dori. Dar iată că, recapitulând la cererea voastră discursul meu de ieri, am ajuns totodată să vă propun ce mai avem de vorbit. Prin urmare sfătuiţi-vă [20c]între voi şi, fiind astăzi gazde, propuneţi obiectul dezbaterii. Eu sunt gata pregătit şi, dintre toţi, cel mai însufleţit să-l accept.

HERMOCRATE Desigur, Socrate; şi, aşa cum a spus şi Timaios, nu ne lipseşte deloc râvna şi nici nu avem vreun motiv pentru a-ţi refuza propunerea. Ieri, cum am ajuns în casa în care ne-a găzduit Critias, ba chiar de pe drum, tocmai despre aceste lucruri am vorbit. [20d]Apoi, Critias ne-a spus o poveste de demult. Spune-i-o acum şi lui Socrate, Critias, ca să judece dacă ea este sau nu potrivită cu ceea ce ne-a cerut.

CRITIAS Aşa trebuie să facem, dacă şi Timaios, al treilea dintre noi, e de aceeaşi părere.

TIMAIOS Sunt de aceeaşi părere.

CRITIAS Ascultă, deci, Socrate, neobişnuita, şi totuşi pe deplin adevărata poveste pe care a spus-o cândva Solon, cel mai înţelept dintre cei şapte. Acesta, aşa [20e]cum adesea spune el însuşi în poeziile sale, era rudă şi prieten de nădejde al lui Dropide, străbunicul meu. El i-a povestit lui Critias, bunicul meu — după cum îşi reamintea acesta din urmă la bătrâneţe, vorbind cu mine — cât de măreţe şi de minunate erau faptele acelei cetăţi de demult, fapte căzute în uitare din cauza multei vremi trecute de atunci şi a pieirii majorităţii oamenilor{2}. Dintre toate aceste fapte, una este cea mai de seamă şi pe ea se cade s-o evocăm acum, atât [21a]pentru a-ţi aduce ţie un omagiu, Socrate, cât şi pentru a o slăvi cum se cuvine pe zeiţa Atena, ca şi cum i-am cânta, de sărbătoarea ei, un imn{3}.

SOCRATE Bine zici; dar care este fapta aceea din vechime, pe care, potrivit celor auzite de la Solon, o povestea Critias nu ca pe o simplă legendă, ci ca pe o înfăptuire adevărată a cetăţii noastre?

CRITIAS O să vă spun, aşadar, acea veche poveste pe care am auzit-o de la acel bătrân. Căci pe atunci Critias era deja, după cum spunea, aproape de 90 de [21b]ani, iar eu să tot fi avut vreo zece. Ne aflam în timpul Apaturiilor, de Coureotis{4}. Pentru noi, copiii, sărbătoarea s-a desfăşurat şi atunci, ca de fiecare dată, după obicei, părinţii noştri punându-ne la întreceri de recitare. S-au recitat dar multe poezii ale multor poeţi şi, pentru că, cele ale lui Solon erau încă noi pe atunci, mulţi dintre copii le-au recitat. Unul din fratria mea, poate doar fiindcă aşa credea el, sau poate pentru că voia să-l omagieze pe Critias, a spus că Solon i se pare a fi nu numai cel mai înţelept dintre oameni, ci şi cel mai nobil dintre toţi poeţii. Atunci [21c]bătrânul, îmi aduc aminte ca azi, se bucură nespus şi, surâzând, spuse:

„Da, Amynandre, dacă Solon n-ar fi neglijat poezia, ci ar fi luat-o în serios, ca ceilalţi poeţi; dacă ar fi isprăvit aici povestea adusă din Egipt şi dacă n-ar fi fost nevoit să lase deoparte poezia din cauza răscoalelor şi a tuturor nenorocirilor pe care le-a găsit la întoarcere, [21d]după părerea mea nici Hesiod, nici Homer, nici vreun alt poet n-ar fi ajuns mai vestit decât el.“

„Şi despre ce era acea poveste, Critias?” — întrebă Amynandru.

„Era despre cea mai măreaţă”, spuse Critias, „şi cea mai renumită, poate şi cea mai dreaptă dintre toate faptele acestei cetăţi; dar, din cauza trecerii timpului şi a morţii izvoditorilor ei, povestea n-a mai ajuns până la noi.”

„Spune-o de la început”, a vorbit Amynandru, „ce şi cum s-a întâmplat şi de la cine a auzit-o Solon, care o povestea ca adevărată.”

[21e]”în Egipt”, spuse Critias, „în Deltă, în preajma locului unde braţele Nilului se despart, se află o regiune numită Saiticos; iar cea mai mare cetate a acestei regiuni este Sais, de unde era şi regele Amasis{5}. Pentru locuitorii acestei cetăţi, întemeietorul ei era o zeiţă, numită Neith în egipteană, iar în greceşte Atena. Ei sunt buni prieteni ai