maxilarului inferior, urmare a vreunui accident ori poate a unei proaste deprinderi. Continua să-şi prepare pahare cu apă, de Borsec mi se pare, în care picura atent suc de lămâie. Acorda foarte mare importanţă acestei operaţii, care oficiată cu eleganţa de care pomeneam căpăta valoare de rit. Când cineva de la masa de pocher, extaziat în faţa unei quinte regale, îl reclamă ca pe încă un martor necesar triumfului său ("Hei, Dornene, vino s-o vezi! E de pică, mânca-o-ar tata"), acesta se mulţumi să dea din cap cu superioară complezenţă. Îşi consuma paharul cu limonadă, privind lung, concentrat, prin reţeaua deasă a ploii care se pornise iar. Ai fi zis că aşteaptă pe cineva. O făcea cu răbdarea şi liniştea celui care are certitudinea că nu aşteaptă zadarnic.

În capul mesei, un bărbat vioi, cu privire maliţioasă împărţea cărţile cu o dexteritate de prestidigitator. Proceda cu o îndemânare ce trăda îndelungi exerciţii, sugerând spontan ideea că trişează sau că poate s-o facă în forme abile. Chipul de Lucifer (faţa osoasă, triunghiulară, sprâncene negre, orientate ca nişte accente circumflexe, părul cărunt pieptănat perie) contrasta cu dicţia defectuoasă, sâsâită şi peltică.

— Am deschis!

Cel mai tânăr din grup toţi ceilalţi păreau în jur de cincizeci de ani împinse cu mână nesigură miza spre mijlocul mesei. Nasul disproporţionat ţâşnea dintr-o faţă cu celelalte trăsături minuscule, de rozător. Ochii înguşti, de viezure, căutau neliniştiţi, încercând să sesizeze reacţia partenerilor.

— Pe trei, făcu o voce amplă, cu timbru plăcut.

Mâini experte ("Contabil? Casier?") numărară banii, degetele mişcându-se repede ca o morişcă. Apoi omul îşi potrivi ochelarii cu ramă subţire, metalică, pe nasul acvilin şi pedant, cu un gest devenit tic, alungă scame invizibile de pe pulovărul de culoare închisă. Vârsta (cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani) nu-i alterase trăsăturile nobile. Un rictus neplăcut însă îi deplasa undeva, spre bărbie, linia gurii, împrumutând figurii o expresie de infatuare excesivă. Amicii îi spuneau Sachelarie ori, mai direct, precupeţind silabele, Sache. Acum îl privea ironic pe cel tânăr care speriat de re-lans regreta parcă deschiderea jocului.

Al patrulea jucător (de ce i-o fi spunând ex-doctore?) mormăi:

— Pe nouă.

Aruncă fără să numere câteva bancnote mototolite luate din teancul îngrămădit în faţă. Consuma unul după altul paharele cu rom pe care cabanierul i le umplea prompt, neuitând să le însemne numărul. Era beat, dar păstra o ţinută decentă.

Ochii mici se pierdeau în obrazul mare, cărnos. Păreau că înregistrează laolaltă obiecte şi fiinţe nediferenţiindu-le nu din lipsă de discernământ, ci dintr-un fel de detaşare faţă de tot ce-l înconjura. Mă fascina realmente impasibilitatea sinceră a reacţiilor sale, fără osteneala vreunei replici, izolându-se într-o muţenie încăpăţânată.

— Merg! se decise cel din capul mesei, ridicându-şi sprâncenele ascuţite.

— Şi eu, spuse tânărul, frecând cu grijă între degete fiecare leu de teamă să nu pună mai mulţi.

Cineva râse:

— Nu-i a bună cu Ionescu.

— Ce mai, a intrat în anul morţii. Să fii atent.

— Cine, Pandele? Cine a intrat în anul morţii? se agăţă Vasiliu de mâneca omului cu chip diavolesc. Fusese atent la ceea ce fac eu şi pierduse "faza".

— Nu-mi mai duceţi grija, replică aparent cu indiferenţă Ionescu. Tot eu vă îngrop pe toţi.

Dar vocea era rea, iritată. Pandele, privindu-l fix, şopti:

— Eu, în locul tău, n-aş fi atât de sigur.

Tresării. Pronunţase cuvintele corect, fluent, fără împleticeala aceea peltică care până atunci crezusem că-l caracterizează.

— Ful de dame, anunţă triumfător Ionescu.

Tânărul îşi adună banii fericit, comentându-şi lung succesul. Ceilalţi păreau plictisiţi. Cabanierul, cu coatele bine înfipte în tejgheaua barului şi ochii strălucind de plăcere, urmărea avid jocul. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi pocni din degete cu sensul: "Uite-al dracului!"

— Aşa e jocul ăsta, tăticule, explică Ionescu lui Sachelarie, cel mai afectat dintre toţi. Nu trebuie să te superi.

Dorneanu, mereu lângă fereastră şi spre surprinderea mea atent, se interesă:

— Ce ful a avut ăla?

Îl informă Vasiliu, zgâlţâindu-şi aparatul:

— A plecat cu perechi şi a prins ful de dame cu şeptari în coadă.

— Evident dame, comentă tare Dorneanu. Cherchez la dame{1}

— Adică, ce vrei să spui? se răţoi Ionescu.

Lustruindu-şi unghiile, jurisconsultul răspunse voit enigmatic:

— Nimic altceva decât ai înţeles tu.

Furios, Ionescu se sufoca mototolind banii, căutând replică.

— Faci pe deşteptul...

Sachelarie se enervă:

— Dar isprăviţi odată! Ce naiba, ori jucăm, ori nu, şi se ridică în picioare. Uite la Marin! Deschide, pasează, cere, câştigă sau pierde, dar nu face conversaţie.

— Păi ăsta tace şi când vorbeşte, observă Pandele, trecându-şi mâna prin părul perie.

Cu ochii scăpărători, subţiaţi de râs, şi cu urechile ascuţite, mi se păru dintr-o dată că seamănă cu un faun.

— Ascultă, tovarăşe inginer, replică totuşi "ex-doctorul". Ochii două găuri mici în masa de carne asediată de cuproză nu se ridicară. În ciuda eforturilor dumitale de a fi spiritual, pe mine personal mă amuzi numai la pocher, şi asta pentru că joci prost. În sensul ăsta propun să reluăm partida.

Izbucniră urale.

— Ura! A deschis gura Marin!

Ostentativ, grupul se îmbrăţişa şi se felicita călduros. Cineva propuse chiar destuparea unei sticle de şampanie.

— Ce chestie!

— La asta nu mă aşteptam!

— Formidabil!

Răcnetele lor aduseră în pragul uşii un cap înspăimântat: soţia cabanierului. Negriciosul Vasiliu, căruia probabil vacarmul îi prilejuia delectări de ordin superior, făcu transistorul să urle.

Omul cu nasul mare Ionescu se căţără pe un scaun după o mască grotescă, rămăşiţă a cine ştie cărui revelion, şi-o puse şi începu să danseze de unul singur.

Inginerul se ridică:

— Gata! Reluăm partida. Ionescu, faci cărţile. Era rândul tău, n-am uitat! Sachelarie, confiscă animalului transistorul! Ne-a torturat destul.

Jocul fu reluat. Din câte puteam să-mi dau seama, şansa capricioasă începuse să-i surâdă morocănosului Marin. Pretextând o nevralgie, Ionescu se retrase din joc şi urcă în camera lui.

— Aşa face întotdeauna după ce ne ia banii, izbucni inginerul Pandele, trântind cu ciudă cărţile pe masă.

— S-a dus, chipurile, să se odihnească, remarcă ironic Sachelarie, alungându-şi de pe haine, cu zvâcniri nervoase de deget, fire invizibile de praf.

— Dormir-ar somnul ăl lung!

Toţi întoarseră capul surprinşi. Din cuvintele "ex-doctorului" răzbătuse pe neaşteptate, necamuflată, o ură densă, concentrată, deplasată faţă de incidentul minor în sine. Se părea că un sentiment vechi, mocnit, alimentat de ani,