Capitolul II

CINEVA SE ŢINE DE CUVÂNT

Se lăsase seara. O scară cenuşie, rece şi tristă.

Cabanierul mă informase că grupul celor şase ieşise pe platou.

— Ciudaţi oameni!

Scăpasem cuvintele fără să mă gândesc. La urma urmei în ce consta ciudăţenia lor? Că cineva se căţărase pe vârful muntelui pentru a consuma cantităţi însemnate de apă minerală? Că se arătaseră neprietenoşi? Sau pentru că altul schimba cu furie posturile de radio?

Am părăsit living-room-ul şi, fără un motiv anume, m-am îndreptat spre lacul din spatele cabanei. Curând am zărit colţii de stâncă confundându-se cu brazii pitici într-un întunecat şirag de umbre. Din mijlocul lor s-a desprins silueta unui bărbat, înaintând cu paşi nehotărâţi spre mal. Nu mi-am dat seama cine era. Distanţa mare anula orice amănunt fizic sau vestimentar.

S-a oprit, şi-a aprins o ţigară şi deodată inima a început să-mi bată cu putere. Furişându-se, o a doua siluetă ajunse în spatele omului cu ţigara. Cu un brânci puternic, îl aruncă în apele întunecate, după care se făcu nevăzut.

Strigătele de ajutor ale victimei s-au stins repede.

Alergam din răsputeri în speranţa iluzorie că aş putea ajunge la timp.

Curând au apărut umbrele agitate ale unor bărbaţi. Unul din ei şi-a scos ceva care aducea a pulovăr şi s-a aruncat în apă. Datorită efortului, întregul tablou a prins să-mi joace înaintea ochilor. Siluetele se amplificau ori se anulau reciproc într-o succesiune neverosimilă.

Când am ajuns, două trupuri zăceau printre pietrele răspândite pe mal. "Aşadar, nu a fost o glumă!" Confirmarea părea că se izbeşte de toate celulele creierului într-un ecou prelung. "N-a fost o glumă! N-a fost o glumă!"

Omul complet îmbrăcat deci victima deschise ochii, privind buimac în jur. Era Ionescu. Marin şi-a lipit urechea de pieptul celuilalt (mi-am amintit că cineva i se adresase cu "ex-doctore", deci practicase medicina), ascultă atent, îi cercetă pulsul şi abia într-un târziu murmură:

— Trăieşte!

Am răsuflat uşuraţi.

Într-adevăr, Sachelarie el era omul care sărise în apă pentru a-l salva pe Ionescu  deschise gura, bolborosind câteva cuvinte:

— Adânc, apa, apa.

Picăturile reci de ploaie, vântul aspru şi hainele ude ale celor doi ne-au grăbit spre cabană. Fulgere lungi brăzdau cerul luminând chipurile încremenite într-un amestec de surpriză şi teamă.

Cum se întunecase de-a binelea, orbecăiam tăcuţi printre pietrele răs-pândite pe întregul platou.

"Aşadar, dumnealui se grăbeşte."

Ideea că aş putea descoperi eventuale urme m-a făcut s-o iau la fugă. "Trebuie să găsesc o lanternă."

Ploaia începu să cadă mai insistent, hotărâtă parcă să-mi zădărnicească planurile.

Încercarea mea era de-a dreptul copilărească. Şapte perechi de bocanci bătătoriseră locul, iar ploaia continua să şteargă vrăjmaşă urmele. Totuşi, nu trebuia să neglijez nici un amănunt care l-ar fi putut identifica pe răufăcător.

Când am intrat în sala de mese, cabanierul tocmai îşi dezbrăca haina de ploaie. Apariţia mea precipitată sau faptul că un gând mă ţintuise locului ori cine ştie ce alte motive l-au făcut să rămână o clipă cu mâna suspendată în aer.

— Nu ştiam ce s-a întâmplat cu dumneavoastră şi am ieşit să vă caut, bâlbâi el o explicaţie pe care de fapt nu i-o cerusem.

L-am privit lung, căutând să-mi amintesc de unde îl cunoşteam. Privirea mi-a alunecat de-a lungul corpului, oprindu-se pe bocanci.

Bucăţi mari de noroi acopereau ramele.

*

Lanterna a găsit-o repede şi tot repede a adăugat chipului său un zâmbet enigmatic.

Am trecut în goană pe lângă grupul celor şase "prieteni" care tocmai se pregăteau să intre; mulţumită lanternei, am ajuns fără peripeţii la locul atentatului.

Aşa cum prevăzusem, urmele erau slabe şi al naibii de încurcate. Terenul tare înregistrase doar armătura tălpilor. Ceva mai încolo, printre tufele de jepi, muşchiul îmbibat cu apă păstra încă vag conturul unor bocanci, fără nici un amănunt de la care aş fi putut pleca.

Ideea descifrării unei cărări de urme cădea dintr-un bun început. Profitând de terenul descoperit, vântul sufla puternic, îndemnând la lucru urzeala ploii.

O stâncă, curios aplecată, oferea oarecare adăpost. Mi-am lipit spatele de piatra rece şi după câteva încercări nereuşite am izbutit să-mi aprind o ţigară. Trebuia să fac ordine în învălmăşeala de gânduri.

"Aşadar, nu a fost o glumă!"

Mi-a venit în minte adresa de pe plic: "Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel". De necrezut! Infractorii evită de obicei contactul cu organele de miliţie sau cel puţin nu le doresc vecinătatea. Pentru ce m-au avertizat? Ca să mă provoace? Cine? Pandele cu sprâncenele lui drăceşti? "Distinsul" Dorneanu, a cărui imagine n-o mai puteam despărţi de sticla cu apă minerală? Marin, ex-doctorul, morocănos şi absent? Ori poate colericul Vasiliu nestăpânit şi în continuă alertă? I-am trecut în revistă, oprindu-mă îndelung asupra fiecăruia.

Dar dacă autorul anonimei nu face parte din grup? Pentru o clipă mi-a revenit în minte chipul speriat al cabanierului, cu haina udă de ploaie şi bocancii plini de noroi. De ce nu? Când m-a văzut apărând, mi s-a părut că s-a speriat.

Nu era exclus nici ca personajul să fi rămas în culise recomandându-se ca făcând parte din grup în speranţa că mă va induce în eroare.

"Mâine trebuie să cercetez fiecare colţişor."

Întrebarea de ce necunoscutul îşi dezvăluise intenţiile îmi revenea asemenea unui laitmotiv. Ceva îmi spunea că aici e nodul întregii afaceri.

Mi-am amintit că, de fapt, sunt în concediu. Zâmbii strâmb:

"Plăcut concediu te aşteaptă, căpitane Anghel."

Trebuia să acţionez hotărât: viata unui om era în primejdie. Blestemam noaptea, care în mod frecvent facilitează planurile criminale.

"Am să dorm cu Ionescu în aceeaşi cameră, mi-am propus, dar am renunţat repede. Mai de grabă schimbăm camerele între noi. Cine ştie, poate am noroc."

Plimbam nehotărât lumina lanternei peste stâncile scrijelite de armătura bocancilor, întrebându-mă dacă încălţămintea nou-nouţă (observasem amănuntul la sosire) a celor şase n-are cumva semne deosebite pe tălpi.

Fiind puţin purtaţi, era greu de presupus. Îmi trecu prin minte o idee pentru care mai târziu aveam să mă felicit.

"Dar dacă i-aş ajuta eu să aibă anumite particularităţi?"

Un anunţ agăţat în fiecare cameră avertiza că toţi turiştii sunt obligaţi să-şi lase noaptea bocancii pe culoar. Cu o pilă sau o pânză de bomfaier puteam uşor să fac câte un semn discret pe aplicele de metal. Îmi strecuram astfel spioni capabili să-mi raporteze fiecare pas.

Cum ultima idee compensa oarecum eforturile zadarnice de