până atunci, m-am grăbit să părăsesc locul unde cu puţin înainte era să fie ucis un om.

 

*

 

În living-room domnea o linişte cuviincioasă. Tranzistorul lui Vasiliu amuţise. "Prietenii" stăteau acum răspândiţi la mese diferite, fiecare cu gândurile şi temerile sale.

Păreau că aşteaptă intrarea mea, pentru că îndată ce-am păşit pragul, şapte perechi de ochi era de faţă şi cabanierul mă priviră avizi.

Ionescu stătea la aceeaşi masă cu eroul zilei, Sachelarie. Aveau în faţă câte un pahar de coniac băut aproape în întregime.

Inginerul Pandele, aparent impasibil, se îndeletnicea cu fumatul, fără să-i reproşeze lui Vasiliu obositorul du-te-vino, din imediata sa apropiere. Chipul unghiular părea turnat în ceară.

Dorneanu stătea picior peste picior în aceeaşi atitudine studiată. Ţinea paharul cu apă minerală într-o mână. Cu cealaltă bătea încetişor, pe masă, darabana. Sprijinit de bar, Marin întinse cabanierului paharul gol. Sosirea mea surprinse două gesturi oprite la mijlocul drumului: mâna ex-doctorului cu paharul întins şi cea a cabanierului cu sticla puţin aplecată.

M-am apropiat de bar.

— O ţuică bătrână. Mare.

Cabanierul n-a mai dus la capăt intenţia de a servi pe Marin, acordându-mi preferinţă. Firesc era ca celălalt să se supere. Nu a făcut-o. Rămase cu paharul întins, aşteptând parcă un impuls străin, pentru a insista ori pentru a-şi retrage mâna.

L-am privit îndeaproape. O teamă de moarte îi stăpânea trăsăturile. Simţindu-mi privirea, îngână câteva cuvinte la întâmplare:

— Tot plouă?

Nu i-am răspuns.

Între timp, Dorneanu se hotărâse să arboreze un zâmbet mefistofelic, fără a renunţa la bătăile de metronom ale degetelor.

Pandele îşi ţuguiase gura caraghios, scoţând rotocoale de fum. Treaba asta părea să-l enerveze pe Vasiliu, pentru că îşi continua plimbările într-un ritm de-a dreptul isteric.

Victima, Ionescu, sorbea coniacul cu o nervozitate lesne de înţeles. Smiorcăia mereu din nasul mare, tamponându-şi dizgraţios nările cu podul palmei. Îmi venea să-i întind o batistă.

— Dar termină, domnule, odată!

Am întors repede capul. Apostrofarea aparţinea lui Vasiliu şi era destinată lui Dorneanu.

— De două ceasuri...

Bătând cu degetele în masă, Vasiliu demonstră, practic, preocupările celuilalt, apoi, făcând acelaşi gest la tâmplă, continuă:

— Ce, eşti nebun?!

Dorneanu îşi oferi o mică pauză înainte de a răspunde.

— Uite cine vorbeşte! şi râse superior, cu buzele strânse.

"Care dintre ei?"

Îmi controlam atent bănuielile.

Câţiva dintre oamenii aceştia, dacă nu toţi, erau nevinovaţi. Aveam nevoie de ajutorul lor; de aceea m-am hotărât să le citesc anonima primită.

Lectura scrisorii stârni o nelinişte vecină cu panica. Or, lucrul acesta îl doream cel mai puţin.

— Vă rog să vă păstraţi calmul! Numai aşa mă puteţi ajuta, dacă sunteţi dispuşi să o faceţi.

M-am adresat lui Ionescu:

— Ştii să înoţi?

— Nu.

Răspunsul îmi confirmă presupunerea făcută cu mult înainte.

— Când te-ai simţit îmbrâncit, n-ai întors capul să vezi cine e?

— Nu.

Inginerul continua să fumeze, afişând un aer plictisit. Ceilalţi erau numai ochi şi urechi.

— Nici dumneavoastră?

Adresasem întrebarea întregului grup şi, spre surprinderea mea, toţi încuviinţară.

Am preferat să stau de vorbă cu Sachelarie întâi. Dorneanu, Pandele, Vasiliu şi Marin au urcat în camere, aşteptând să fie chemaţi pe rând. Cabanierul a intrat în bucătărie.

— Nu ştiu în ce măsură v-aş putea fi de folos, începu Sachelarie, sorbindu-şi încetişor coniacul.

— Dacă va fi pe măsura gestului făcut acolo, pe mal, mă declar dinainte satisfăcut.

Omul îşi îndulci trăsăturile într-un surâs uşor.

Pe zidul dat cu var, profilul frumos, imperceptibil obosit, se contura limpede, ca un desen în cărbune. Stropi mici de apă se prelungeau din părul ud pe cămaşa răsfrântă în care îndesase un fular alb de mătase a la Amedeo Nazzari.

Goli paharul, deschise un portţigaret de argint şi mi-l întinse.

— Mulţumesc. Aşadar...

— Stăteam pe una din stâncile de lângă prăpastie. Lumina unui chibrit mi-a atras atenţia. Mircea, vreau să spun Ionescu, îşi aprinsese o ţigară. Deodată am văzut o umbră apropiindu-se de el şi îmbrâncindu-l în apă. Mi-am amintit că nu ştie să înoate. Restul îl cunoaşteţi.

— Nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu umbra.

— Aşa-i, făcu el, a dispărut în păduricea de brazi şi, cum era aproape întuneric.

— Trebuie să înţeleg că nu ai reuşit să-i desluşeşti trăsăturile. Rămâne totuşi statura. Statura nu-ţi aminteşte de nimeni?

— N-aţi băgat de seamă că ai noştri au aproape toţi aceeaşi statură? Unde mai pui că poate să nu fie dintr-ai noştri. Respiră adânc, apoi adăugă: Sper să nu fie dintr-ai noştri.

Declaraţiile celorlalţi erau aproape identice. Toţi se aflau prin apropiere; toţi văzuseră umbra, dar nici unul nu era în stare să spună mai mult.

Ionescu (ştiam că atâta timp cât stă cu mine nu i se poate întâmpla nimic) asistase la depoziţiile tuturor. La început, părea foarte curios, apoi, treptat, se posomori, sfârşind prin a cădea într-o stare de apatie. Trăsăturile mici, neplăcute se chirciseră şi semăna mai mult ca oricând cu un şoarece.

— Domnule Ionescu, suntem numai noi doi; n-ai de ce să te îngrijorezi. Cine crezi că ar avea motive să te înlăture?

Îşi înfipse bărbia în piept, refuzând să răspundă.

Am încercat în toate felurile să-l dezmorţesc; nimic. Părea o stană de piatră.

Cabanierul ciocăni uşor şi deschise uşa, întrebând dacă poate să aşeze masa. Îl urmăream de câteva minute cum se deplasa dintr-o parte în alta, aranjând tacâmurile.

M-am hotărât să-l iau direct:

— Ia spune-mi, de când îi cunoşti pe oamenii ăştia?

— Care?

Părea sincer surprins. Şi-a încrucişat mâinile pe piept, într-un gest devenit internaţional ca semnificaţie.

— Pe sănătatea mea, tovarăşe căpitan! Alaltăieri i-am văzut pentru prima oară în viaţa mea. Ce interes aş avea să mint?

— Lasă în pace sănătatea şi gândeşte-te bine. Nu-l cunoşti pe nici unul?

— Pe sănă…

— Iar?!?

— Să mă tras'... Pe cuvântul meu de onoare!

— Dacă-ţi dai cuvântul de onoare, te cred! Ce motive aş avea să pun la îndoială cinstea dumitale?

Aruncasem vorbele într-o doară, fără să bănuiesc că ele au să meargă drept la ţintă.

Cabanierul s-a făcut ca varul, mâinile au prins să-i tremure. M-am făcut că nu-i observ tulburarea şi, luând registrul de evidenţă, am răsfoit ultimele pagini.

— Dumneata completezi datele?

— Mandea! Cum scrie la regulament. Dumnealui era de faţă. Îl arătă pe Ionescu.

Acesta privea pe fereastră, undeva în noapte.

Am scos anonima (păstrasem plicul ca să arăt confraţilor ce glume se fac pe munte), comparându-i scrisul cu cel din registru.

Iniţial, mi s-a părut că observ acelaşi desen