– Frontul Roşu, cu tot rahatul de rigoare? întreabă Micuţul rânjind uşor.

– Mai rău, declară sumbru pionierul. Am fost dat afară de la "Broscoi". Copoii mişunau ca o ceată de gâşte care au dat peste haleală, şi a trebuit să le explic cum că Adolf nu-i decât un mincinos de la Braunau pe care austriecii, de afurisiţi ce sunt, l-au trimis la noi.

– Ai o singură şansă, explică Micuţul atotştiutor. Când eşti târât în faţa tribunalului, ridică dracului mâna şi salută, pocneşte-ţi călcâiele şi răcneşte "Heil Hitler!". Asta trebuie s-o faci de fiecare dată când răspunzi la vreo întrebare. Apoi te vor trimite la călău. Salută din nou şi poartă-te mereu la fel. Te vor pune să faci iar o tâmpenie, de exemplu, să astupi găuri cu bucăţi de lemn, să dezlegi cuvinte încrucişate, sau alte chestii d-astea. Ce trebuie să faci tu? Să urli din toţi rărunchii: "Führer, befehl, wir folgen"{2}. Şi-o ţii aşa chiar dacă te aruncă într-o celulă de izolare. După o vreme, îşi vor da seama că nu trebuie să fii pedepsit şi te vor duce la balamuc pentru tot restul zilelor. Apoi eşti salvat! Stai acolo liniştit şi aştepţi până când Germania se va alege cu curul tăbăcit. Când o să se întâmple asta, te vor expedia şi vor umple balamucul cu Adolf şi ai lui. În noua Germanie ai putea avea şansa să ajungi până la urmă maior.

– Asta sună puţin a eschivare, nu? protestează Wachtmeisterul artilerist, pesimist, în timp ce caută loc în cârciuma plină de fum şi de duhoarea berii.

Barmanul, un tip mărunţel, cu o pălărie mare şi neagră de jucător de popice, îl îmbrăţişează pe Porta cu un zâmbet fericit. Primul rând îl beau pe cheltuiala casei.

– E careva dintre voi bun pentru ghilotină? întreabă Porta după cel de-al doilea rând. Dacă e aşa, nu vă neliniştiţi. Totul se termină înainte de a vă da seama ce se întâmplă. Îl ştiu eu p-ăla care se ocupă cu aşa ceva, şi omul îşi cunoaşte meseria. Doar de două ori a dat-o-n bară, şi într-unul din cazuri era vorba de o târfă. I-a sucit capul bocind şi susţinând că totul nu-i decât o greşeală. Aşa şi era.

– Nu cred că-s chiar atât de cruzi, intervine un Feldwebel de infanterie. Noi, germanii, suntem un popor omenos.

– Asta să le-o spui băieţilor de la Germersheim, răspunde Porta în bătaie de joc.

– Poate n-ai să mă crezi, zice Feldwebelul, dar eu sunt complet nevinovat.

– Bineînţeles, încuviinţează Porta încurajator. Cu toţii suntem nevinovaţi. Din nefericire însă, de multe ori e mai periculos să fii nevinovat decât culpabil.

Se întinde pe deasupra mesei şi continuă pe un ton confidenţial:

– Am cunoscut odată un domn, Ludwig Gänsenheim de la Soltau. Era un tip prudent. Atât de prudent încât mergea pe stradă cu ochii închişi ca nu cumva să vadă ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Dacă discuţia ar fi devenit suspectă, şi-ar fi băgat degetele în urechi. Chiar şi pe cele de la picioare, dacă ar fi încăput. Ei bine, într-o zi, s-a amestecat într-un marş al KDF{3}-ului, unde toată lumea zbiera "Heil Deutschland, Heil der Führer!". Când au ajuns pe Leipzigerstrasse şi au înconjurat depoul, amicul nostru neutru, domnul Ludwig Gänsenheim, s-a transformat, fără să vrea, într-un adept descreierat al Führerului. Iar când mulţimea înflăcărată s-a năpustit pe Spree Brücke, tipul s-a dezlănţuit cu totul, strigând: "Moarte şi gazare tuturor jidanilor şi comuniştilor!". Era atât de pătruns, încât nici n-a realizat cum se prăbuşeşte şi cum îl zdrobeşte mulţimea aceea în mişcare.

Apoi s-au repezit cu toţii la Cancelarie să-l vadă pe Adolf şi, în timpul ăsta, un detaşament Schupo{4} aduna ce mai rămăsese din domnul Ludwig şi din alţi zece nevinovaţi ca şi el. I-au dus la Morgă, şi poate că cineva i-a identificat.

– Războiul e cumplit, intervine Feldwebelul de infanterie, cu o expresie de amărăciune.

– Într-un fel sau altul, sunt omorâţi tot soiul de oameni, nevinovaţi şi vinovaţi deopotrivă.

– Da, da, continuă Porta entuziasmat, chiar fără probleme, cât timp e război. Unii sunt făcuţi arşice pe front, alţii îşi pierd căpăţâna în Plötzensee. Mai devreme sau mai târziu, o păţim cu toţii, aşa încât urmaşii noştri o să vadă că am făcut într-adevăr ceva în timpul războiului şi că n-am stat ca nişte găini ciupite de fund de vulpe. Războaiele mondiale trebuie să se sfârşească în sânge şi rahat, ca să aibă parte de cuvinte rezonabile în cărţile de istorie. Doar nu-ţi închipui că Adolf ar fi acceptat un război pe care să nu-l ia nimeni în seamă. Generalii şi dictatorii cu adevărat daţi dracului rămân în memoria oamenilor.

Ploaia începe să se transforme în burniţă când prizonierii şi escorta ies de la "Câinele". La căminul Hitlerjugendului de pe Preuzlauerstrasse, steagul este coborât. Dăm colţul şi mărşăluim în jos pe Dircksenstrasse.

– Rahat, mârâie Gregor, ştergându-şi burniţa de pe faţă. Sunt sătul până-n gât de războiul ăsta afurisit. Întotdeauna mărşăluieşti şi aştepţi să-ţi pice o bombă în deblă!

Printr-o uşă ridicată puţin faţă de nivelul străzii, un bărbat iese zburând, se răsuceşte în aer ca o morişcă vie şi se izbeşte de peretele casei de vizavi. Haina şi pălăria îl urmează, zburând şi ele, iar după o pauză soseşte şi umbrela.

Porta râde aşteptând urmarea.

– Domnilor, am ajuns! Acesta este "Broscoiul şchiop" şi se pare că totu-i plin de viaţă pe-aici. Acum vă rog să fiţi civilizaţi şi să nu faceţi gălăgie, continuă el pe un ton părintesc, fiindcă e un local decent - cu pian şi tobe -, în care vin văduvele de război să-şi găsească o consolare pentru nemărginita lor durere.

– Eu am mai fost aici, declară Micuţul, sticlindu-şi ochii. E atâta muieret încât nu-ţi vine să crezi. Nu prea e loc mult. Nici n-ai unde să te uşurezi. Trebuie să-ţi goleşti vezica în altă parte.

– Şi ce ne facem dacă apar copoii? întreabă Gregor nervos, în timp ce-şi aşază automatul pe un raft de sub tejghea.

– Nu-i nici o problemă, râde Porta cu nepăsare. Şi cei de la Schupo telefonează întotdeauna înainte de a face razie aici.

Barmanul, care are