de mii de picioare cubice{4}, este evident că se putuse menţine vreme îndelungată în aer, fie că atinsese înălţimi mari, fie că-şi schimbase drumul după o direcţie orizontală.

Călătorii aruncară acum ultimele obiecte care mai îngreuiau nacela: puţinele alimente pe care le păstraseră, totul — pînă şi micile obiecte pe care le aveau în buzunare. Apoi unul din ei se urcă pe cercul de care era prinsă plasa, căutînd să lege mai bine supapa de închidere a aerostatului.

Se vedea limpede că balonul nu se mai putea menţine la înălţime mare din pricina lipsei de gaz l

Aşadar, călătorii se simţeau pierduţi !

Într-adevăr, sub aerostat nu se zărea nici un continent şi nici măcar o insulă, nici un punct de aterisaj nu se arăta, nicăieri o suprafaţă solidă pe care să se poată prinde ancora.

Vedeau doar imensitatea oceanului, ale cărui valuri continuau să se ciocnească cu aceeaşi violenţă ! Vedeau oceanul, ale cărui limite erau invizibile, chiar pentru ei, care îl dominau din înălţimi, şi a cărui întindere se vedea acum pe o rază de patruzeci de mile Această întindere de ape, lovită fără milă, biciuită de uragan, li se înfăţişa ca o cavalcadă de talazuri dezlănţuite, deasupra cărora o mînă nevăzută părea să fi aruncat o nesfîrşită reţea de creste înspumate ! Nici un ţărm, nici un vapor în zare !

Trebuia deci, cu orice preţ, să împiedice coborîrea aerostatului, pentru ca acesta să nu fie înghiţit de valuri. Şi bineînţeles că cei ce se aflau în nacelă se îndeletniceau cu această operaţie urgentă. Dar cu toate sforţările lor, balonul cobora mereu, deplasîndu-se totodată cu mare viteză în direcţia vîntului, adică de la nord-est la sud-vest.

Nenorociţii se aflau într-o situaţie îngrozitoare! Ei nu mai puteau stăpîni aerostatul şi toate încercările lor erau zadarnice, iar învelitoarea balonului se dezumfla tot mai tare. Gazul se scurgea neîntrerupt şi nu aveau cum să-l oprească. Balonul cobora tot mai repede şi pe la ora unu, la amiază, nacela se afla doar la şase sute de picioare deasupra oceanului.

Şi într-adevăr, scurgerea gazelor, care ieşeau printr-o spărtură a balonului, nu mai putea fi oprită.

Uşurînd nacela de toate obiectele pe care le purtase, pasagerii nu făcuseră decît să prelungească cu cîteva ore călătoria lor prin văzduh. Dar inevitabila catastrofă putea cel mult să fie amînată, şi dacă nu se ivea vreun ţărm înainte de căderea nopţii, călătorii şi balonul erau sortiţi să piară în valuri.

Încercară şi ultima operaţie ce le mai rămînea de făcut în asemenea clipe.

Cei ce se aflau în aerostat erau fără îndoială oameni plini de energie, care ştiau să privească moartea în faţă, fără să murmure. Ei erau hotărîţi să lupte pînă în ultima clipă şi să facă totul pentru a întîrzia prăbuşirea. Nacela balonului nu era decît un fel de coş împletit din nuiele, care nu putea să plutească pe valuri, iar călătorii noştri nu aveau nici un mijloc s-o menţină la suprafaţa apei, dacă ar fi căzut.

La ora două, aerostatul nu mai era decît la patru sute de picioare deasupra valurilor.

Atunci răsună o voce bărbătească, vocea unui om cu inimă neînfricată, căruia îi răspundeau glasuri tot atît de hotărîte:

— S-a aruncat totul ?

— Nu ! Mai avem zece mii de franci în aur! În clipa următoare, un sac greu căzu în mare.

— Urcă balonul ?

— Puţin, dar în curînd va coborî din nou !

— Ce mai aruncăm ?

— Nimic!

— Ba da !... Nacela !

— Ne agăţăm de plasă şi dăm drumul nacelei.

Era într-adevăr singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să uşureze aerostatul. Oamenii tăiară frînghiile care legau nacela de cercul de la baza balonului şi aerostatul se înălţă din nou cu două mii de picioare.

Cei cinci călători se urcară în plasă, deasupra cercului, şi cercetară cu privirea abisul de sub ei.

Se ştie că aerostatele au o mare sensibilitate statică. Este de ajuns să arunci obiectul cel mai uşor, pentru a pricinui deplasarea lor în direcţie verticală, deoarece aparatele plutitoare funcţionează asemenea unei balanţe de precizie matematică. Astfel stînd lucrurile, era firesc ca un balon uşurat de o povară destul de mare să se urce brusc pînă la o înălţime considerabilă, lucru care se petrecu şi în cazul de faţă.

Totuşi, după ce se menţinuse cîteva minute în echilibru în zonele superioare ale atmosferei, aerostatul începu să coboare din nou. Gazul se scurgea prin spărtura pe care n-aveau cum s-o repare.

Călătorii făcuseră tot ce le stătuse în putinţă. Nici o putere omenească nu-i mai putea salva. Le mai rămăsese doar tăria de a-şi aştepta în linişte sfîrşitul.

La ora patru, balonul coborîse din nou şi se afla numai la cinci sute de picioare deasupra apei.

Pe neaşteptate răsună un lătrat puternic. Era cîinele care-i întovărăşea pe călători şi care se căţărase şi el în plasă alături de stăpînul său.

— Top a zărit ceva ! strigă unul dintre pasageri, Curînd se auzi o altă voce, care strigă:

— Pămînt! Pămînt!

Balonul, tîrît de vînt fără încetare spre sud-vesf, străbătuse din zori o distanţă destul de mare, desigur cîteva sute de mile, şi chiar în acea direcţie se ridica ţărmul destul de înalt, pe care-l zăriseră călătorii.

Dar pămîntul acesta se afla la o depărtare de încă vreo treizeci de mile în direcţia vîntului, cale de cel puţin o oră, presupunînd că balonul nu va fi tîrît de curenţi în altă direcţie. încă o oră ! Dar oare nu va pierde balonul cu mult înainte şi gazul ce-i mai rămăsese ?

Iată întrebarea chinuitoare pe care şi-o puneau. Călătorii desluşeau cît se poate de bine peticul de pămînt pe care trebuiau să ajungă cu orice preţ. Dalei nu ştiau ce reprezintă acel pămînt, dacă este un continent sau o insulă, fiindcă nu prea ştiau înspre ce par-te a lumii îi tîrîse uraganul 1 Totuşi, trebuiau să ajungă pe ţărmul acel'a oricum ar fi fost el, locuit sau nu, primitor sau neprimitor.

Pe la orele patru după-amiază, se vedea bine că balonul nu se mai putea menţine în aer. Atingea din zbor suprafaţa apei, iar crestele valurilor uriaşe muiaseră de cîteva ori partea de jos a plasei, îngreunînd-o. Aerostatul nu se mai