– Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica... Viu şi eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?

Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strângă oile spre obor. Câţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare.

– Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi făcându-le vânt de pe prispă.

Închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă care mergea totdeauna în urma cârdului.

– Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga!

Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un căldăroi în mână şi abia se mişcă.

– Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi vorbit gardurilor.

– Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.

Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se mişcă, dar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ.

– Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot.

– Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...

Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând şi gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era noatină.

Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre picioarele popii.

– Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!

Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită.

– Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu le loveşte moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoala. Are sa mă lase repetent...

– Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răceşte mămăliga!...

Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul:

– Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una şi tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent?

– Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte.

– N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ţi tot spun?

– Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia a dat câteva picături!

Niculae, de astă dată, strigă:

– N-auzi, mamă?

– Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.

– Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note”...

– Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat.

– Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?!

– Păi învaţă! răspunse femeia moale.

– Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii.

– Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.

– Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală...

Femeia tăcea şi