– Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.

Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.

– Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă.

– Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele!

La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă şi mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit:

– Aaa... aaa...

– Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele.

Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plâns.

– Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele... şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...

Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut.

– Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile…

– Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.

Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă.

– Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii?

Moromete făcu un gest nedesluşit.

III

Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă şi începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă şi a doua zi era duminică, era căluşul, nu puteau sta fără să se spele.

– Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa.

– Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte.

Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi strigă:

– Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!

Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce.

– Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.

– Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.

– Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?

Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât nişte glasuri şi îngheţă.

– Ce faci, fă, aici, te scalzi?

– Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să râdă.

– Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela.

– Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se auzi strigată:

– Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.

Tita ieşi din tufiş încă înspăimântată şi când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă:

– Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Şi proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?

Ilinca râse iar:

– Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!

– Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa.

– Aţi prins mult peşte? întrebă Tita schimbând vorba.

– Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaşte şi mormoloci.

– Tata spunea că ăia pe la Bucureşti mănâncă broaştele! Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară şi le mănâncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipând pe marginea apei.

– Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitaţi-vă!

Cele două ridicară plasa la mal şi o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea şi ţâşni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile săriră de pe mal împroşcând apa. Un singur peştişor, ca un deget de copil, strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era gata să alunece înapoi