– Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te-ai învineţit?

Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede.

– Staţi, fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit? Se mărită Polina.

– Polina lui Bălosu? Păi ştim, răspunse Ilinca.

– Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoţitoarei: Hai să mergem şi noi, ga Leano, că eu ţi-am spus că până nu plouă, peştii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.

– Cu şchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e şchiop, mai e şi făcut!

– Da’ ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise Leana înfăşurând plasa.

– Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.

– De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii de fugiţi de el?

– E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Şi n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere şi parcă e milog!...

– E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.

– Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa. De ce nu-ţi cârpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se vede buca?

– Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.

– Ce ştie ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalalt, tot aşa ai să zici?

Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se roşise. Flăcăul însă nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... şi mai ales cânta frumos.

Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră să bâzâie ţânţarii. Când cotiră după Valea Morii şi se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:

– Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică?

Fetele băgară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. Se gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului.

– Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuşi fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.

Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara şi se apropie de ea.

– Tito, vreau să-ţi spun ceva... Am fluierat aseară la Polina şi nu ştiu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună!

S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decât atât, dar Titei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea.

Cunoştea şi ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine.

– Atâta vreau să ştiu, continuă Birică, de astă dată fără să-şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?

Tita şovăia să răspundă.

– Birică! Se vorbeşte că Polina... Nu ştiu, aşa am auzit... Tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.

Birică se posomori şi amuţi. Mai merse câţiva paşi cu fata, apoi, fără mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.

IV

– Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari? strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculaţi în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziţi? Niculae, tu ce mai aştepţi? Ai băgat nasul între picioare...

Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:

– Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzii?

– Dă-i apă, zise Moromete liniştit.

Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.

– Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!... striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.

– De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniştit încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău. E bun câinele de mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Şi chiar o să te mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ti ia...

– Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las... şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă ducă!...

– Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată şi taci, că nu sunteţi surzi.

Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete şi ridică de pe prispă şi, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit încet, de astă dată spunând însă altceva:

– Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, nu ţi-am mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti