DAPHNE DU MAURIER

Rebecca

În româneşte de Paul B. Marian

Coperta colecţiei: Val Munteanu

Coperta: V. Socoliuc

EDITURA EMINESCU

1971

Am visat noaptea trecută că mă înapoiam la Manderley. Stăteam în picioare, lângă grilajul marei alei, dar intrarea îmi era interzisă, căci în visul meu grilajul era închis cu un lanț cu lacăt. Chemai portarul, dar nimeni nu răspunse. Privind printre gratiile ruginite, văzui că odaia lui era goală.

Niciun fum nu se ridica din cămin și ferestruicile de la mansarde se bălăbăneau în voie. Apoi deodată mă simții înzestrată cu puterea minunată a viselor și mă strecurai printre gratii ca o nălucă. Aleea se întindea înaintea mea cu cotitura pe care o cunoșteam, dar pe măsură ce înaintam, observam schimbarea: îngustă și prost îngrijită, nu mai era aleea de odinioară. La început m-am mirat și numai când mi-am plecat capul, ca să mă feresc de o creangă joasă, am înțeles ce se întâmplase. Natura pusese stăpânire pe bunul ei și în felul ei amăgitor își înfipsese în alee lungile-i degete vânjoase. Copacii tot amenințători, ca și în trecut, izbutiseră în cele din urmă să triumfe. Se învălmășeau întunecați și fără nicio rânduială pe marginile aleii. Fagii despuiați, cu crengile desfrunzite, se plecau unii spre alții, înlănțuindu-și ramurile în ciudate îmbrățișări și clădind deasupra capului meu o boltă de catedrală. Și mai erau și alți copaci, copaci de care nu-mi mai aminteam, stejari zgrunțuroși și ulmi răsuciți care se înghesuiau în mesteceni, ieșind din pământ în tovărășia tufișurilor grozav de pocite și a plantelor pe care nu le recunoșteam.

Aleea nu mai era acum decât o panglică, o urmă din ceea ce fusese – fără pietriș – năpădită de iarbă și de mușchi. Copacii își întinseseră crengile până aproape de pământ, împiedicând înaintarea pe alee; rădăcinile noduroase arătau ca niște ghiare de schelet. Prin această junglă, recunoșteam ici și colo tufișurile, punctele călăuzitoare de pe vremuri: erau plante draguțe și îngrijite, hortensii ale căror flori, de un albastru deschis, fuseseră renumite. Nicio mână nu le mai îngrijea și se sălbăticiseră: ramurile lor fără flori, negre și urâte atingeau înălțimi înspăimântătoare.

Sărmana cărăruie, ce fusese aleea noastră, șerpuia și uneori nu se mai vedea, dar reapărea îndărătul unui copac doborât sau într-o băltoacă formată de ploaia din iarnă. Nu credeam drumul acesta atât de lung. Kilometrii trebuiau să se fi înmulțit în același ritm cu copacii și acel drum nu mai ducea la casă, ci la un labirint, un fel de mărăciniș haotic. Dar iată că el se ivi deodată; împrejurimile erau ascunse de acele plante și mă oprii în cele din urmă înaintea lui, cu arsura ciudată a lacrimilor tăinuite de pleoape.

Era Manderley-ul nostru tainic și tăcut, ca totdeauna, cu pietrele cenușii strălucind în lumina lunii visului meu, cu geamurile răsfrângând pajiștile verzi și terasa. Timpul nu putuse nimici minunata simetrie a acelei arhitecturi, nici așezarea ei, care era aceea a unui giuvaier în podul palmei.

Terasa cobora spre pajiști, iar pajiștile se întindeau până la mare; întorcându-mă, am văzut-o ca o frunză de argint liniștită sub lumina lunii, ca un lac netulburat de vânt sau de furtună. Niciun val nu mișca acea apă de vis, niciun nor împins de vântul dinspre apus nu întuneca cerul acela palid. Mă întorsei iar spre casă și cu toate că se înălța neatinsă, ca și când am fi părăsit-o în ajun, am văzut că grădina urmase ca și pomii, legea junglei. Rododendronii atingeau câțiva metri și se întovărășiseră cu o grămadă de bălării fără nume, plante sărmane, vitregite, care se agățau de rădăcinile lor de parcă și-ar fi dat seama de umila lor obârșie. Un liliac se încrucișase cu un fag și, ca să se unească mai strâns, iedera răuvoitoare, veșnica dușmană a grației, încolăcea perechea în plasa ei. Iedera ocupa un loc de seamă în această grădină, vrejurile ei lungi se târau peste pajiști și se agățau chiar de zidurile casei. Erau asemenea unor indiferente sentinele, căci în multe locuri rândurile lor fuseseră rupte de tulpinile de revent și zăceau acolo, cu capetele mototolite și lujerele ţepene croind o potecă pentru iepuri.

Mai era acolo și o altă plantă, vreo corcitură de prin păduri, ale cărei seminţe fuseseră împrăştiate de multă vreme pe sub copaci și apoi uitată, iar acum, mărşăluind la unison cu iedera, își înălța semeaţă silueta urâtă, ca un revent uriaş, către iarba mătăsoasă, unde răsăriseră narcise galbene. Pretutindeni se zăreau urzici, avangarda unei oştiri. Înăbuşeau terasa sub mulţimea lor, se lăbărţau deasupra cărărilor, se aplecau vulgare și lălâi chiar spre ferestrele casei.

Părăsii aleea și ajunsei pe terasă, de care te apropiai cu greu din pricina urzicilor, dar înaintam, în încântarea visului și nimic nu mă putea opri.

Razele lunii pot juca închipuirii feste ciudate, chiar și pentru imaginaţia unui visător. Cum stăteam acolo, pierdută în tăcere și nemișcare, puteam să jur că întreaga casă nu era o cochilie goală, ci trăia și răsufla la fel cum trăise mai înainte.

Ferestrele erau luminate, perdelele fâlfâiau lin în noapte și acolo, în biblioteca cu uşa întredeschisă, trebuie să fi rămas pe masă batista mea, alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici. Maldărele de cărţi din bibliotecă păreau pregătite pentru întoarcere, iar exemplarul din Times sta aruncat deoparte.

Odaia mai păstra mărturiile prezenţei noastre. Scrumierele, cu mucurile lor de ţigări, pernele, cu urma capetelor noastre, cenuşa focului de lemne.