Un nor nevăzut până atunci acoperi luna, oprindu-se o clipă, ca o mână întunecată înaintea unui chip.

Nălucirea pieri și luminile ferestrelor se stinseră.

Nu mai aveam înaintea mea decât ziduri tăcute și fără suflet.

Casa noastră era un mormânt: teama și suferinţa noastră erau îngropate în acele dărâmături. Nimic n-ar mai fi putut-o învia. Când, trează, mă voi gândi la Manderley, n-o să mai simt nicio amărăciune. Îmi voi aminti grădina de trandafiri în plină vară, cântecele păsărilor în zori, ceaiul luat sub castan și vuietul mării dincolo de locul unde începeau pajiștile.

O să mă gândesc la liliacul înflorit din Valea Fericită. Lucrurile acestea sunt veşnice și nu pot pieri. Sunt amintiri, cari nu pot pricinui niciun rău.

Hotărâi toate acestea în visul meu, pe când norul acoperea luna, căci, după cum se întâmplă în somn, știam că visam. De fapt mă aflam la sute de kilometri de Manderley, într-o ţară străină și aveam să mă trezesc în odăița goală a hotelului, a cărei lipsă de personalitate era chiar întăritoare. Voi ofta puțin și deschizând ochii, mă voi mira de acel soare strălucitor, de acel cer atât de larg și de senin, atât de deosebit de dulcea lumină a lunii din visul meu. Ziua o să se desfăşoare înaintea noastră lungă și, fără îndoială, plictisitoare, dar înzestrată cu oarecare linişte, cu o seninătate scumpă, pe care noi n-o cunoșteam altă dată.

N-o să vorbim despre Manderley, n-o să-i povestesc visul meu. Căci Manderley-ul nu mai e al nostru. Manderley-ul nu mai există.

Nu ne putem întoarce acolo asta-i sigur. Trecutul e încă prea proaspăt. Lucrurile pe care am încercat să le uităm ar începe să fie răscolite și senzaţia aceea de nelinişte, lupta împotriva unei spaime nechibzuite – potolită acum, slavă Domnului – ar putea renaşte fără să ştim cum și să ajungă iar tovarăşa noastră vie.

El e minunat de răbdător și nu se plânge niciodată, chiar când își aminteşte, ceea ce trebuie să se întâmple mult mai des decât mă lasă pe mine să cred.

Îmi dau seama de asta după înfățișarea lui deodată pierdută, după chipul lui drag lipsit de orice expresie, parcă spălat de o mână nevăzută și preschimbat într-o mască, un lucru rece, sculptat, frumos, dar fără viaţă. Atunci fumează ţigară după ţigară, fără să-şi mai dea osteneala să le stingă – și chiştocurile licăritoare zac în jur, pe jos, ca niște petale – și vorbeşte cu însufleţire despre orice, primul subiect ce-i trece prin minte, ca un derivativ al durerii lui. Se spune că oamenii devin mai buni și mai puternici după o suferinţă și ca să progresezi în lumea asta sau în oricare alta, trebuie să treci prin încercarea focului. Oricât ar părea de ironic, tocmai asta am și făcut, din plin. Amândoi am cunoscut spaima, singurătatea și chinurile îngrozitoare. Cred că pentru oricine, mai devreme sau mai târziu, sună ceasul încercării. Avem cu toţii demonul nostru care ne subjugă și ne hărţuieşte și trebuie să sfârşim prin a-l combate. Noi l-am biruit pe al nostru; cel puțin așa credem.

Demonul nu ne mai chinuieşte. Fireşte, n-am scăpat de criză fără nicio pagubă. Presimţirea pe care o avusesem despre dezastru fusese exactă de la bun început, și ca o actriţă înfumurată jucând o piesă care o lasă rece, aş putea spune că plătisem preţul libertăţii. Dar m-am săturat de melodramă pentru viaţa asta, și aş fi renunţat, bucuroasă, la cele cinci simţuri ale mele, dacă sacrificiul ne-ar fi putut chezăşui tihna și securitatea noastră actuală. Fericirea nu-i un lucru pe care să-l stăpâneşti, este o calitate, o gândire, o stare sufletească. Fireşte că avem și noi clipele noastre de deznădejde, dar mai sunt și altele, când ceasurile pe care nu le măsoară orologiul se scurg spre infinit și atunci, văzându-l zâmbind știu că suntem împreună, mergem umăr la umăr, fără ca vreo ciocnire de gânduri sau păreri să creeze vreo barieră între noi.

Între noi nu mai există taine, suntem părtaşi la toate. Bineînțeles că micuţul nostru hotel nu-i luxos, că mâncarea e proastă și că zilele seamănă unele cu altele, dar noi nu cerem altceva. În marile hoteluri am întâlni prea multe cunoştinţe. Amândoi avem gusturi simple și dacă ni se întâmplă să ne fie urât, ei bine, mai bun e urâtul decât spaima. Avem obiceiurile noastre și am descoperit că am talent deosebit pentru lectura făcută cu glas tare. El nu-i îngrijorat decât când întârzie poşta din Anglia. Am avut un radio, dar ne supăra zgomotul așa că am renunţat la el; rezultatul unui meci de criket, jucat cu câteva zile înainte, își păstrează tot interesul pentru noi.

Oh, meciurile care ne-au scăpat de urât, galele de box și chiar concursurile de biliard! Finalele unor concursuri şcolare, alergări de câini, mici competiţii ciudate desfăşurate în comitatele mai îndepărtate, toate acestea alcătuiesc măcinişul înfometatei noastre mori. Uneori îmi cade în mână un număr vechi din Field și mă poartă departe de acest ţărm nepăsător, spre o adevărată primăvară englezească. Citesc despre pâraiele calcaroase, despre efemeride, despre măcrişul care se înalţă pe pajiștile verzi, despre stângăcia ce împresoară pădurile, la fel cum era pe vremuri și la Manderley. Mirosul pământului reavăn ţâşneşte pentru mine din filele acelea tocite de atingerea degetelor și zdrenţuite, din mireasma acră a turbei de pe landă, din senzaţia muşchiului îmbibat de apă, împestriţat cu alb din loc în loc, de găinaţurile bâtlanului.

Într-o zi am găsit în revista aceea un articol despre turturele și pe când îl citeam cu glas tare, mi se părea că eram din nou în pădurile adânci ale Manderley-ului cu turturelele zburând deasupra capului meu. Auzeam uguitul lor blând, atât de înviorător în după-amiezile de vară; peste o clipă Jasper le va pune pe goană, venind apoi la mine, printre tufişuri, adulmecând pământul cu nările sale umede.

Ca niște cucoane bătrâne,