surprinse în timp ce-şi îndeplineau abluţiunile, porumbiţele își fluturau penajul în ascunzătorile lor, cuprinse de o agitaţie neroadă și făcând o larmă cumplită și aferată cu aripile lor; apoi îndepărtându-se, pluteau peste crestele copacilor și se pierdeau din vedere și din auz. După ce pieriseră și o tăcere nouă se aşternea deasupra locului, eu – stingherită fără vreun motiv precis – îmi dădeam seama că soarele nu mai urzea niciun desen pe fața frunzelor foşnitoare, că ramurile deveniseră mai întunecate, că umbrele se alungiseră; și când mă întorceam în casă, știam că avea să fie la ceai zmeură proaspătă.

Mă ridicam atunci de pe patul meu de ferigi, scuturându-mi de pe fustă pulberea pufoasă a frunzelor de anul trecut și fluierându-l pe Jasper, o porneam către casă, dispreţuindu-mă, chiar în timp ce mergeam, pentru pasul zorit, pentru privirea rapidă pe care o aruncam în urmă.

Ce lucru ciudat ca un articol despre turturele să poată trezi trecutul atât de mult, încât să-mi schimbe glasul! Înfăţişarea ursuză a chipului lui mă sili să mă opresc și să întorc foile revistei până când găsii un articol despre cricket, foarte concret și anost – Middlessex bătuse pe un teren uscat pe Oval, îngrămădind la activul său interminabile și plicticoase succese.

Cât de mult îi binecuvântez pe acei buni jucători în flanelă, căci după câteva clipe chipul lui își recapătă liniştea și culorile și critică echipa din Surrey grozav de mânios.

Scăpasem de o întoarcere în trecut și lecţia îmi folosi. Da, citeşte-i ştiri din Anglia, noutăţi sportive, despre politică și ceremonii britanice, dar pe viitor păstrează numai pentru tine lucrurile care pricinuiesc neplăceri. Culorile, miresmele, sunetele, ploaia și vuietul apei, chiar și ceţurile toamnei și izul mlaştinei, constituiau atâtea amintiri de la Manderley, cu neputinţă de tăgăduit. Sunt oameni care citesc ghiduri ca să simtă plăcerea unor călătorii cu neputinţă de făcut. Și viciul meu e poate tot atât de ciudat. Sunt o mină de informaţii în ce priveşte viaţa la ţară a Angliei. Ştiu numele tuturor proprietarilor de pe întinsul unei lande englezeşti și chiar și pe ale fermierilor: Ştiu câte prepeliţe, câţi pui de potârnichi și câţi cerbi au fost ucişi. Ştiu unde cresc păstrăvi și unde se pescuieşte somonul. Iau parte la toate banchetele, urmăresc toate alergările. Sorb cu nesaţ noutăţile despre situaţia recoltei, preţul vitelor și bolile ciudate ale porcilor. Biete tresăltări ale capriciului, tandre și nevătămătoare! Sunt duşmanul amărăciunii și al regretului, și îndulcesc acest exil pe care ni l-am atras singuri. Slabă distracţie, fără îndoială și câtuşi de puțin intelectuală, dar citind acele lucruri, respir atmosfera Angliei și pot avea mai multă bărbăţie ca să înfrunt acest cer strălucitor.

Viile pipernicite și drumurile pietroase nu mai au însemnătate, deoarece pot să culeg, după placul închipuirii mele, gura-leului și clopoţei deschişi de-a lungul unui gard viu, umed și înfrunzit.

Datorită acestui fapt mă întorc zâmbitoare și proaspătă ca să particip și eu la micile deprinderi ale gustării noastre. Lista de bucate nu-i niciodată schimbată: două felii de pâine prăjită pentru fiecare și ceai chinezesc. Ce cuplu legat cu trup și suflet pesemne că păream, agăţându-ne cu orice preţ de tradiţie, fiindcă așa făceam și în Anglia! Pe acest balcon curat, albit de veacuri de soare, mă gândesc la ora ceaiului la Manderley și la masa pusă înaintea căminului din bibliotecă. Uşa deschizându-se larg când suna patru și apariţia tăvii de argint, a ibricului și a feţei de masă albă. Jasper își strângea urechile lui de câine de vânătoare și se prefăcea nepăsător la sosirea prăjiturilor. Ce risipă de bunătăţi, dar ce puțin mâncam noi!

Revăd cornurile strălucind de unt, marginea crocantă a feliilor de pâine prăjită și plăcintele fierbinţi. Erau sandvişuri cu gusturi ciudate și turtă dulce delicioasă, un chec cu anghelică ce se topea în gură și altul mai greu, cu migdale și struguri. Erau destule mâncăruri ca să se poată hrăni o familie timp de o săptămână. N-am ştiut niciodată ce se făcea cu ce rămânea și mă nelinişteam uneori când mă gândeam la atâta risipă.

Dar n-aș fi îndrăznit niciodată să-i vorbesc doamnei Danvers despre asta. Ea m-ar fi privit cu dispreţ, ar fi zâmbit cu zâmbetul ei de gheaţă, superior și parcă o și auzeam spunând: „N-am fost niciodată mustrată în privinţa asta cât a trăit doamna de Winter”. Mă întreb ce s-o fi făcut doamna Danvers, ca și Favell. Cred că expresia cu care mă privea mi-a dat prima senzaţie de nelinişte. Din instinct mi-am zis:

„Ea mă asemuie cu Rebecca”; și umbra ei se ivea între noi, ascuţită ca un tăiuş…

Ei bine, acum s-a sfârșit, s-a încheiat și să nu mai vorbim de asta. Nu mai sunt chinuită de gânduri și suntem liberi amândoi. Până și credinciosul meu Jasper s-a dus pe tărâmul vânătorilor veşnic fericite, iar Manderley nu mai este. Zace ca o cochilie goală în mijlocul încâlcelii pădurilor adânci, întocmai cum l-am văzut în visul meu. O puzderie de bălării, o colonie de păsări. Când și când, poate vreun vagabond va rătăci pe coclaurii aceia, căutând să se adăpostească de o răpăială bruscă de ploaie și, dacă nu e slab de înger poate să umble pe-acolo nevătămat. Dar voi, plimbăreţi sfioşi, braconieri nervoşi – pădurile de la Manderley nu sunt pentru voi. Un asemenea ins s-ar putea să dea peste căsuţa din golf și n-ar fi fericit sub acoperişul ei coşcovit, pe care burniţa își bate tam-tam-ul. S-ar putea să mai dăinuie pe acolo o anumită atmosferă de încordare… Ungherul acela e pe aleea centrală către colţul unde copacii încalcă domeniul pietrişului – nu este un loc în care să poposeşti – în orice caz, nu după ce-a scăpătat soarele. Când frunzele foşnesc, sunetul lor aduce mult cu mişcarea furtivă a unei femei în rochie de seară, și când se înfioară brusc și cad și se împrăştie alene pe pământ, ar putea să fie de fapt lipăitul, lipăitul unei femei care păşeşte zorit, iar urma lăsată pe pietriș să însemne întipărirea unui pantof de satin cu toc înalt. Când îmi amintesc aceste lucruri, mă întorc uşurată spre priveliştea pe