care o vedem din balconul nostru. Nicio umbră nu flutură pe acest cer luminos, viile cocoţate pe dealurile stâncoase strălucesc în soare și boschetul de bougainville este albit de praf.

Poate că într-o zi voi privi cu dragoste priveliştea. Deocamdată îmi insuflă, dacă nu dragoste, cel puțin un sentiment de încredere. Și încrederea în sine e o însuşire, pe care o preţuiesc, cu toate că am dobândit-o cam târziu. Cred că felul în care tovarăşul meu se bizuie pe mine, m-a făcut să fiu, în sfârșit, îndrăzneaţă. Oricum, mi-am pierdut sfiala, stinghereala mea în fața străinilor. M-am schimbat mult din ziua când am sosit întâia oară la Manderley, plină de nădejdi înflăcărate, încătuşată de o stângăcie deznădăjduită și în același timp cuprinsă de o grozavă dorinţa de a place.

Fără îndoială că lipsa mea de siguranţă făcea o impresie atât de proastă asupra unor oameni de felul doamnei Danvers. Ce înfăţişare aveam eu, după Rebecca?

Amintirile mele sar peste ani, ca peste un pod, și mă văd cu părul scurt, aspru, tânără și nepudrată, îmbrăcată cu un taior prost croit și cu un pulover lucrat de mine, târându-mă în urma doamnei Van Hooper, ca un mânz sfios și care nu se simte la largul lui. Intra înaintea mea în sufragerie, cu trupul ei scund, ce nu se ţinea bine pe tocurile înalte, cu bluza înzorzonată, umplându-i și mai tare pieptul mare, cu şoldurile cari se legănau, cu pălăria ei nouă, pe ceafă, descoperind o frunte înaltă, goală, ca genunchiul unui şcolar. Într-o mână ţinea un sac de voiaj uriaş, de felul celor care cuprind paşapoarte, cărţi de vizită și fişe de bridge, cu cealaltă, se juca cu inevitabilul ei lornion, vrăjmaşul intimităţii celor din jur. Se îndrepta spre masa-i obişnuită, în colţul restaurantului, lângă fereastră: apoi ridicând lornionul la înălţimea ochilor mici, începea să se uite la ce se petrecea în dreapta și în stânga; după aceea îl lăsa să cadă în toată lungimea panglicii negre cu un suspin de scârbă.

„Nicio persoană cunoscută. O să cer administraţiei să-mi reducă preţurile. De ce își închipuie că vin eu aici? Să mă uit la slugi?” Și avea să cheme chelnerul lângă ea, cu glasul ei ascuţit și sacadat, tăind aerul ca pânza unui ferăstrău.

Cât de mult se deosebește micul restaurant unde mâncăm azi de marea și pompoasa sufragerie de la hotelul „Coasta de Azur” din Monte Carlo, și cât de mult se deosebește tovarăşul meu de acum, curăţând meticulos o mandarină cu mâini liniştite și bine îngrijite și ridicând ochii să-mi zâmbească, de doamna Van Hooper, care înconjura cu mâinile grase și încărcate de bijuterii o farfurie plină de piroşti, încredinţându-se, cu o privire bănuitoare, că mie nu mi se adusese mai mult decât ei. Teamă zadarnică, deoarece chelnerul, cu pătrunderea supărătoare a breslei lui, își dăduse demult seama de starea mea inferioară și-mi punea înainte o farfurie de carne rece pe care cineva n-o primise cu o jumătate de ceas înainte, pentru că era prost tăiată. Indignarea aceea simţită de servitori și vădita lor nerăbdare erau ciudate. Îmi amintesc cum stăteam odată, cu doamna Van Hooper într-o casă de ţară, și cum jupâneasa nu răspundea niciodată la chemarea timidă a clopotului meu, sau îmi aducea pantofii, odată cu ceaiul dimineața, rece ca gheaţa, trântindu-i în fața uşii dormitorului meu. Era la fel și la „Coasta de Azur”, deși în măsură mai mică, și câteodată indiferenţa lor studiată se prefăcea în familiaritate, ţâfnoasă și jignitoare, care făcea din cumpărarea timbrelor de la funcţionarul de serviciu de la recepţie, o încercare greu de suportat pe care mă străduiam s-o evit. Cât de tânără și lipsită de experienţă trebuie să fi părut pe atunci și chiar așa mă și simțeam. Eram prea susceptibilă, prea necoaptă și simțeam ghimpi și înţepături în atât de multele cuvinte care, în realitate, păreau uşoare în văzduh.

Îmi amintesc de farfuria aceea cu şuncă și limbă. Erau uscate și puțin gustoase, tăiate ca o halcă spre partea exterioară, dar pe care n-avusesem îndrăzneala să nu le primesc. Mâncam în tăcere, doamna Van Hooper cu gândul numai la mâncarea ei, ştiind, după felul în care-i curgea sosul pe bărbie, că piroştile îi plăceau.

Îmi întorsei privirea de la acea privelişte neplăcută și văzui că masa vecină, care fusese trei zile liberă, era acum din nou ocupată. Maître d’hotel-ul, cu salutul deosebit, păstrat pentru clienţii permanenţi, aşeza la acea masă pe un nou venit.

Doamna Van Hooper lăsă deoparte furculiţa, ca să-şi ia lornionul. Roşii pentru ea, pe când ea privea prin lornion pe noul oaspete care, neavând habar de interesul pe care-l trezea, se uita la listă. Apoi doamna Von Hooper închise lornionul și aplecându-se spre mine cu ochii strălucitori, îmi spuse cam prea tare:

— E Max de Winter, stăpânul Manderley-ului. Fireşte că ai auzit vorbindu-se despre el. Arată rău, nu-i așa? Se pare că nu se poate mângâia de moartea nevestei sale.

3 Capitolul 3

Mă întreb ce ar fi fost viaţa mea azi, dacă doamna Van Hooper n-ar fi admirat prosteşte tot ce-i la modă.

E nostim când mă gândesc că soarta mea a atârnat ca de un fir de această trăsătură a caracterului ei. Indiscreţia ei era o patimă. La început fusesem foarte jignită și îngrozitor de stânjenită; simțeam chinurile cavalerului de onoare al principelui moştenitor, osândit să îndure pedepsele stăpânului său, când vedeam oamenii râzând în spatele ei, părăsind în grabă încăperea unde intra ea și chiar dispărând îndărătul unei uşi de serviciu.

Venea de câțiva ani la hotelul „Coasta de Azur” și afară de bridge, singura ei plăcere, cunoscută acum în tot Monte Carlo-ul, era să se mândrească cu prietenia turiştilor de seamă, chiar dacă i-ar fi zărit doar o dată, la celălalt capăt al poştei. Făcea în așa fel ca să se recomande și înainte ca victima să se fi putut feri de primejdie, o bombarda cu o invitaţie. Metoda ei de atac era atât de directă și de neaşteptată că era greu să-i scapi.