Mă folosea uneori ca un cârlig de undiţă că să atragă prada și atunci eram nevoită, cu toată sila mea, să străbat galeria, ducând un bileţel, o carte sau un ziar, adresa unui magazin sau să vestesc descoperirea unui prieten comun; îi trebuia tainul ei de oameni vestiţi și, cu toate că-i prefera pe titraţi, era bun orice personaj a cărui fotografie, o văzuse în vreo revistă la pagina „Mondenităţilor”, sau al cărui nume se aflase în coloana cancanurilor: autor, artist, actor, chiar și din cei mai mărunţi.

O revăd ca și când ar fi fost ieri, în acea după-amiază de neuitat – nu are importanţă cu câţi ani în urmă – stând pe divanul ei și gândindu-se la planul de atac.

Puteam să ghicesc, după purtarea ei rigidă și după felul cum își ciocănea dinţii cu lornieta, că stătea și cântărea diferitele posibilităţi. Ştiam, de asemenea, când sărea peste dulciuri și ciugulea în grabă desertul, că voia să termine prânzul înaintea noului venit și să se poată instala acolo pe unde trebuia să treacă el. Acum, se întoarse deodată spre mine, cu ochişorii ei însufleţiţi de lumină.

— Urcă repede, îmi zise dânsa, și caută-mi scrisoarea nepotului meu. Ştii: aceea despre călătoria lui de nuntă cu fotografiile. Adu-mi-le numaidecât.

Înţelesei că-şi alcătuise planul și nepotul trebuia să slujească de intermediar. Iar eu, fie că-mi plăcea sau nu, trebuia să fac pe ajutorul de jongler care-i întinde dichisurile apoi își priveşte tăcut stăpânul, care-şi execută numerele. Eram sigură că noului sosit nu-i plăcea deloc indiscreţia. Din puţinul ce-l aflasem despre el, în timpul mesei, o grămadă de „se zice”, adunate de ea cu zece luni înainte din ziare, îmi puteam închipui, în pofida tinereţei și a lipsei de experienţă în treburile acestei lumi, că acel amestec neaşteptat în singurătatea lui, nu i-ar plăcea. De ce anume luase el hotărârea de a veni la Monte Carlo, nu era treaba noastră, problemele sale personale îl priveau doar pe el și oricine, afară de doamna Van Hooper, ar fi înțeles acest lucru. Tactul era pentru ea o calitate necunoscută, ca și discreţia, și din cauză că bârfeala îi era necesară ca și răsuflarea, străinul acela trebuia să-i fie servit pe tavă, ca să-l disece. Am găsit scrisoarea într-un sertăraş secret din scrinul ei și am ezitat o clipă înainte de a coborî din nou în hol. Mi se părea cam imprudent să-i mai îngădui câteva minute de izolare.

Aș fi vrut să am îndrăzneala să cobor din nou pe scara de serviciu și de acolo, trecând prin restaurant, să-l informez despre capcană. Dar mă oprea buna-cuviinţă, apoi nu știam cum să-l înştiinţez. N-aveam altceva de făcut decât să mă aşez lângă doamna Van Hooper, pe când ea, ca un păianjen mare, încântat, o să-şi ţeasă plasa de plictiseală în jurul străinului.

Când m-am întors în galerie, am văzut că el și părăsise restaurantul și că ea temându-se că o să-i scape, încercase să-l înfrunte, fără să mai aştepte scrisoarea. Sta chiar lângă ea pe divan. Am venit spre dânşii cu scrisoarea și i-am dat-o, fără un cuvânt. El se ridică numaidecât, pe când doamna Van Hooper, însufleţită de izbândă, făcea o mişcare confuză spre mine, şoptindu-mi numele.

— Domnul de Winter ia cafeaua cu noi. Te rog cere chelnerului încă o ceaşcă, îmi zise dânsa, cu un ton destul de firesc ca să-l facă să înţeleagă situaţia mea. Asta însemna că eram o tânără de care n-avea nevoie să ţină seamă în convorbire. Ea întrebuinţa acest ton, ca măsură de prevedere, căci o dată fusesem luată drept fiica ei, spre marea jenă a amândurora. Felul ei de a mă prezenta arăta că nu era nevoie să fiu luată în seamă; femeile mă salutau scurt, iar bărbații aflau cu plăcere că se pot afunda în fotoliile lor mari, fără să calce bună-cuviinţa.

De aceea am fost uimită văzându-l pe noul venit stând în picioare și făcând el însuşi semn chelnerului.

— Iertaţi-mă, doamnă, zise dânsul, dumneavoastră două o să luaţi cafeaua cu mine, și, înainte ca să înţeleg ce se întâmplă, el se aşezase pe scăunelul tare, ce mi-era destinat de obicei, iar eu pe divan, alături de doamna Van Hooper.

Ea păru la început nemulţumită, nu asta prevăzuse, dar numaidecât își schimbă înfățișarea și aplecându-şi făptura grasă spre oaspetele ei, începu să-i vorbească însufleţită, fluturând scrisoarea în mână.

— Te-am recunoscut de cum ai intrat în sufragerie și mi-am spus: dar e domnul de Winter, prietenul lui Billy. Trebuie să-i arăt fotografiile din călătoria de nuntă a lui Billy și a nevestei sale. Iată-le. Asta-i Dora. Nu-i așa că-i încântătoare? Talia asta mlădioasă și ochii ăştia mari… Iată-i pe amândoi făcând plajă la Palm-Beach. Ştii că Billy e nebun după ea. Încă n-o cunoştea când a dat marea serată de la Claridge, unde te-am întâlnit. Dar cred că nu-ţi mai amintești de o bătrână ca mine?

Spuse asta cu o privire aţâţătoare și zâmbind.

— Dimpotrivă, îmi amintesc foarte bine, zise dânsul și preîntâmpinând amintirile întâiei lor întâlniri, spre care ea încerca să-l poarte, el îi întinse tabachera și ea trebui să tacă atâta timp cât își aprinse ţigara. Nu-mi place prea mult Palm-Beach, zise dânsul, aprinzând chibritul.

Îl privii, gândindu-mă că decorul unei plaje din Florida nu i s-ar potrivi deloc. El reamintea perspectivele întărite ale unei cetăţi din veacul al cincisprezecelea, cu uliţe înguste, pietruite și spiralele subțiri ale turlelor, unde locuitorii poartă pantofi pictaţi și ciorapi împletiţi. Chipul îi era interesant, sensibil, având ceva medieval și-mi evoca un portret văzut într-un muzeu, nu știu unde, al unui oarecare nobil necunoscut… Despuiat de tweedul englezesc și îmbrăcat într-un costum negru, cu dantelă la gât și la încheieturile mâinilor, ar fi privit lumea noastră din adâncul unui îndepărtat trecut, un trecut unde oamenii ieşeau noaptea mascaţi și se ascundeau în umbra vechilor portaluri, un trecut cu scări înguste și turnuri întunecate, cu şoapte în întuneric, săbii sclipitoare și curtenie