aleasă. Doream să-mi pot aminti care era vechiul maestru care pictase portretul acela. Se afla în colţul galeriei și ochii te urmăreau din rama prăfuită.

Totuşi, pierdusem firul convorbirii lor.

— Nu, nici acum douăzeci de ani, zise dânsul. Lucrurile astea nu mi-au plăcut niciodată.

Auzii râsul plin și binevoitor al doamnei Van Hooper.

— Dacă Billy ar avea o casă la Manderley, nici el n-ar avea poftă să se ducă la Palm-Beach, zise dânsa. Se pare că e o adevărată minune.

Ea tăcu, cerşind un zâmbet, dar el continua să fumeze și eu observai o linie încruntată între sprâncenele lui.

„Am văzut și fotografii, fireşte, stărui ea și arăta absolut încântător. Îmi amintesc cum Billy mi-a spus că întrece, prin frumusețe, toate locurile celelalte. Mă întreb dacă ai să poți suporta vreodată să le părăseşti”.

Tăcerea lui devenise stânjenitoare și oricine și-ar fi dat seama, dar ea îi da zor, ca o capră care umblă pe un loc interzis, iar eu mă roşii, împărtăşind o umilire de care ea nici nu-şi dădea seama.

„Sigur, că voi, englezii, sunteţi toți la fel, când este vorba de căminele voastre, spuse ea, cu glasul crescând tot mai mult în intensitate, le depreciaţi ca să nu păreţi orgolioşi. Nu se găsesc oare, la Manderley, o galerie a trubadurilor și câteva portrete foarte preţioase?”

Se întoarse spre mine ca și cum aştepta o explicaţie.

„Domnul de Winter este atât de modest, încât nu va recunoaşte acest lucru, dar cred că acest fermecător cămin al lui a fost în posesia familiei încă din vremea cuceririi normande. Lumea spune că galeria trubadurilor este un giuvaier. Presupun că străbunii dumitale ofereau adesea ospitalitate regilor, la Manderley, domnule de Winter?”

Era mai mult decât îndurasem până atunci, chiar din partea ei, dar şfichiuirea din replica lui promptă fu neaşteptată.

— N-am mai primit din vremea lui Ezhelred, zise el, cel poreclit Mototolul. De fapt, porecla i-a fost dată în timpul şederii sale la familia mea. Întârzia în mod regulat la masă.

Pisăloaga meritase această ironie, bineînțeles, și mă aşteptam s-o văd schimbându-se la față, dar, oricât ar părea de incredibil, cuvintele sale nu avură niciun ecou asupra ei și am fost lăsată să mă frământ în locul ei, simţindu-mă ca un copil care a primit o palmă.

— E chiar adevărat? continuă ea. Habar n-aveam. Cunoştinţele mele în materie de istorie sunt foarte nesigure și totdeauna m-am încurcat la regii Angliei. Totuşi, ce lucru interesant aflu, trebuie să-i scriu despre asta fiicei mele, ea este foarte studioasă.

Urmă o pauză și am simţit cum roşeaţa îmi năpădeşte obrajii. Eram prea tânără, ăsta era necazul. Dacă aş fi fost mai vârstnică, aş fi prins privirea lui și i-aş fi zâmbit, atitudinea ei incredibilă ar fi format o legătură între noi; dar așa cum stăteau lucrurile, eram copleşită de ruşine și am trecut printr-unul din frecventele zbuciumuri ale tinereţei.

Cred că el înţelesese stinghereala mea, căci se aplecă spre mine și mă întrebă, drăguț, dacă nu mai vreau cafea și fiindcă refuzai clătinând din cap, simții ochii lui oprindu-se asupra mea gânditori, întrebători. Se gândea care era relaţia mea exactă cu ea și se întreba dacă trebuia să ne includă pe amândouă în paranteza futilităţii.

— Ce părere aveți despre Monte Carlo? mă întrebă dânsul. Această invitaţie la convorbire mă găsi în toane foarte proaste, şcolăriţă cu coatele roşii și părul încâlcit, și spusei ceva neînsemnat și prostesc despre latura artificială a

locului, dar doamna Van Hooper mă întrerupse.

— E prea răzgâiată, domnule de Winter, asta-i nenorocirea cu ea. Mai toate fetele și-ar da și inima din piept pentru şansa de a vedea Monte Carlo.

— Asta n-ar abate-o oare de la scopul ei? spuse el, zâmbind.

Ea înălţă din umeri, suflând un nor des de fum din ţigară.

Nu cred că l-a înțeles nici măcar o clipă.

— Cât despre mine, eu sunt credincioasă Monte Carlo-ului. Iarna englezească nu-mi prieşte. N-o pot suporta. Dar dumneata ce faci aici? Nu eşti un obişnuit al staţiunii. Ai de gând să joci golf?

— Nu știu încă, zise el. Am plecat cam în grabă…

Chipul lui se întunecă spunând aceste cuvinte şi-şi încruntă puțin sprâncenele. Ea își reluă pălăvrăgeala, fără să vadă nimic.

— Fireşte, regreţi negurile de la Manderley; asta-i altceva: ţinuturile acelea din Apus trebuie să fie fermecătoare primăvara.

El strivi ţigara în scrumieră și observai o expresie nouă în privirea sa, ceva care pluti nedesluşit o clipă; simții că am surprins ceva ce-i aparţine și care nu mă privea.

— Da, zise dânsul tăios. Manderley este mai frumos ca totdeauna.

Se aşternu o tăcere între noi, oarecum stânjenitoare și aruncând o privire spre el, îmi amintii cu și mai multă tărie, de nobilul meu necunoscut, înfăşurat într-o mantie, în fundul unei galerii nocturne. Glasul doamnei Van Hooper îmi străbătu visul ca o sonerie electrică.

— Trebuie să cunoşti foarte multă lume aici, cu toate că sunt nevoită să mărturisesc că Monte Carlo e tare trist în iarna asta. Prea puţine chipuri cunoscute. Ducele de Middlessex e și el aici, pe iahtul lui, dar încă n-am fost pe punte.

După câte știam eu, nici nu fusese vreodată.

„O cunoşti, bineînțeles, pe Nell Middlessex, urmă ea. Ce femeie fermecătoare… Gurile rele susţin că al doilea copil al lor nu-i făcut cu el, dar eu nu cred. Oamenii sunt în stare să spună orice, nu-i așa, când o femeie este atrăgătoare? Și ea este nespus de frumoasă. Spune-mi, e adevărat că mariajul Coxton-Hyslop nu-i reuşit?”

Începu să reverse un potop de bârfeli, fără să observe că el nu cunoştea pe nimeni dintre cei amintiţi și că devenea din ce în ce mai rece și mai tăcut, cu cât ea vorbea mai mult.

N-o întrerupse nici măcar o clipă, nici nu aruncă vreo privire la ceas; era ca și cum și-ar fi stabilit o normă de conduită, de când o făcuse de râs de față cu mine, și prefera să se ţină morţiş de această normă, decât s-o jignească din nou. În cele din urmă veni un servitor să-l scape, înştiinţând-o pe doamna Van Hooper că o aşteaptă croitoreasa în apartamentul ei.

El se ridică numaidecât împingând scaunul.

— Nu vreau să vă mai reţin, zise dânsul. Moda