Această grabă n-o jigni, căci nu văzu decât o glumă în ea.

— Ce noroc că te-am întâlnit, domnule de Winter, zise dânsa, întârziind la ascensor. Acum, că m-am încumetat să rup gheaţa, nădăjduiesc c-o să te văd din când în când.

Trebuie să vii să bei ceva în apartamentul meu. Mâine seară primesc poate pe câțiva prieteni. Nu vrei să vii și dumneata?

El întoarse capul așa că nu-l putui observa, în timp ce căuta un motiv de scuză:

— Îmi pare rău, zise dânsul, mâine probabil că voi pleca la Sospel și nu știu când mă întorc.

Ea renunţă în silă, dar încă ne mai învârteam prin dreptul intrării liftului.

— Sper că ţi-au dat o cameră bună, hotelul e pe jumătate gol, așa că dacă încăperea nu e confortabilă, ai grijă să faci scandal. Presupun că valetul ţi-a despachetat lucrurile, nu?

Această familiaritate era excesivă, chiar din partea ei, și am surprins, cu coada ochiului, expresia de pe figura lui.

— N-am valet, rosti el liniștit, poate că v-ar face plăcere să vă ocupaţi de treaba aceasta în locul meu?

De data aceasta săgeata lui își atinse ţinta, fiindcă ea se înroşi și râse, puțin cam stânjenită.

— Ei, nu prea îmi vine să… începu, și apoi, pe neaşteptate și în mod incredibil, se întoarse spre mine. Poate că i-ai putea fi de folos domnului de Winter, dacă vrea să facă ceva. Ești o copilă capabilă, în multe privinţe.

Domni o pauză momentană, în vreme ce rămăsesem încremenită, aşteptând răspunsul lui. Își coborî asupra noastră privirea, batjocoritoare, ușor sardonică, cu umbra unui zâmbet fluturând pe buze.

— E o sugestie plină de farmec, zise, dar eu mă ţin de deviza familiei: „Cel care călătoreşte singur, călătoreşte cel mai repede”. Poate că n-aţi auzit de ea.

Și fără să-i aştepte răspunsul, plecă, lăsându-ne acolo.

— Ce ciudat e, zise doamna Van Hooper, hotărându-se în sfârșit să intre în ascensor. Crezi că această plecare neaşteptată e o formă de humor? Bărbaţii au purtări atât de curioase… Îmi amintesc de un scriitor foarte cunoscut care, când mă vedea de departe, se repezea pe scara de serviciu. Cred că era îndrăgostit și se temea să mi-o arate. E adevărat că pe atunci eram mai tânără.

Ascensorul se opri la etajul nostru. Liftierul deschise uşa.

— Apropo, draga mea, zise dânsa pe coridor, nu te supăra că-ţi vorbesc așa, dar adineauri prea te-ai pus în evidenţă. Străduinţele dumitale de a acapara discuţia m-au stânjenit și desigur că și pe el. Bărbaţii au groază de așa ceva.

Nu răspunsei. Ce era să răspund?

„Hai, nu te supăra, zise dânsa, ridicând din umeri și râzând. La urma urmelor, eu port răspunderea dumitale și poți primi sfaturile unei femei care-ţi poate fi mamă. Eh bien, Blaize, je viens…1 după care intră cântând, în dormitor, unde o aştepta croitoreasa.

Mă aşezai la fereastră și privii afară. Soarele era încă foarte strălucitor și bătea un vânt înviorător. Peste o jumătate de ceas o să stăm la bridge, cu ferestrele bine închise și caloriferul deschis. Mă gândeam la scrumierele pe care o să le deşert, pline de mucurile de ţigări pătate cu ruj de buze, strivite printre sfărâmăturile de bomboane de ciocolată. Bridge-ul nu-i ușor pentru o minte obişnuită cu piticul galben și cu „jocurile de familie”; de altfel, pe prietenii ei îi plictisea să joace cu mine.

Simţeam că prezența mea tinerească îngreuia discuţia, nu îndrăzneau să se arunce cu atâta avânt în cazanul scandalurilor și insinuărilor. Bărbaţii afişau un fel de afecţiune silită și mă tachinau, întrebându-mă despre istorie sau pictură, socotind că nu terminasem de multă vreme şcoala; și că deci nu puteam avea alte subiecte de discuţie.

Suspinai și plecai de la fereastră. Soarele era plin de făgăduieli și marea plină de spumă, biciuită de un vânt puternic. Mă gândeam la acel colţ din Monaco, unde fusesem cu o zi sau două înainte, unde, deasupra unui loc prost pietruit, se afla o casă dărăpănată. Sus, pe acoperişul stricat, se deschidea o fereastră îngustă. Ar fi putut încadra un personaj medieval. Luai o hârtie și un creion de pe masă și începui să schiţez, visătoare, un profil vulturesc. Ochii întunecați, nasul trufaş, buzele dispreţuitoare. Adăugai un cioc și un guler de dantelă, ca pictorii de altă dată.

Cineva bătu la uşă și băiatul de la ascensor intră, aducând o scrisoare. „Doamna e în odaia ei”, spusei eu, dar el clătină din cap și răspunse că scrisoarea e pentru mine. Deschisei plicul și găsii o foaie de hârtie cuprinzând câteva cuvinte, cu un scris necunoscut:

„Iartă-mă. Am fost foarte mojic adineauri”

Asta era tot. Nicio semnătură, nici „Dragă domnişoară”. Dar numele meu era pe plic și ortografiat corect, ceea ce nu era obişnuit.

— E vreun răspuns? întrebă liftierul.

Îmi desprinsei ochii de la cuvintele scrise.

— Nu, zisei eu. Nu, nu-i niciun răspuns.

Când plecă, pusei scrisoarea în buzunar și-mi reluai desenul, dar nu-mi mai plăcea. Obrazul mi se părea ţeapăn și fără viaţă, gulerul de dantelă și barba aveau înfățișarea unei deghizări de circ.

1 În franceză, în original: Ei bine, Blaize, vin.

Dimineaţa, după bridge, doamna Van Hooper se trezi cu o durere în gât și o temperatură de treizeci și nouă de grade. Telefonai doctorului, care veni numaidecât și spuse că are gripă.

— Să nu te scoli înainte de a-ţi îngădui eu, zise dânsul. Nu-mi place cum îţi bate inima și n-o să te vindeci dacă n-o să te odihneşti bine. Ar fi preferabil, adăugă dânsul, întorcându-se spre mine, ca doamna Van Hooper să aibă o infirmieră experimentată. Dumneata n-o poți ridica. Boala poate ține vreo două săptămâni sau cam așa ceva.

Asta mi se păru caraghios și mă împotrivii; dar, spre marea mea uimire, bolnava fu de aceeaşi părere cu doctorul. Cred că-i plăcea să se facă interesantă, își închipuia compătimirea oamenilor, vizitele și telefoanele prietenilor, sosirea buchetelor